imprimavarare

…nu știi…te-am sărutat atunci, aţipisesi cu gândurile sprijinite de tâmpla mea… îmi doream ca veșnicia să ne prindă așa, cu clipele noastre îmbrățișate… ți-am luat gândurile de mână și te-am condus în cămara viselor mele, acolo unde ferestrele înfloresc stele în nopțile târzii… acolo ne-aștepta Luna, trebuia doar să luăm urma ultimului sărut înainte de-a ne îngheța lacrima pe obraz…

…sărutul acela dejuca toate planurile pe care destinul mi le scrisese cândva…îmi înflorea în gânduri născocind cu căldura lui noi începuturi și făcea sufletul să-mi bată în acord cu fiecare bătaie de suflet de-a ta…
cad săruturi…întind palmele și le prind…străvezii mi se strecoară în vene și-mi pulsează primăveri neștiute… se nasc fluturi…izvoare aleargă peste stâncile dorului mut… curcubeie pictează sentimente ce izbucnesc în mine în mii de culori… totul zumzăie învârtindu-se într-un joc neînțeles și mie îmi stăruie cu insistență în minte acel “te iubesc” pe care l-ai rostit când dormeai…

 

 

About these ads
This entry was posted in Uncategorized and tagged , . Bookmark the permalink.

2 Responses to imprimavarare

  1. melanietoulouse says:

    sa fie oare “visul unei nopti de iarna”?… :-)

    @”acel “te iubesc” pe care l-ai rostit cand dormeai…” – am recitit mai devreme acest superb poem:

    Aici te iubesc…

    Vântul se desprinde din pinii întunecaţi.
    Luna străluceşte ca fosforul în apa nestatornică.
    Zilele, de acelaşi soi, se urmăresc unele pe altele.
    Zapada se dezvăluie în forme care dansează.
    Un pescăruş argintiu alunecă din vest.
    Uneori o corabie. Stele înalte, înalte.
    O, catargul unei corăbii.
    Singur.
    Uneori mă trezesc devreme şi sufletul mi-e ud.
    În depărtare, marea sună şi răsună.
    Acesta este un port.
    Aici te iubesc.
    Aici te iubesc şi orizontul te ascunde în zadar.
    Te iubesc şi printre aceste lucruri reci.
    Uneori, săruturile mele se urcă pe acele corabii grele
    ce străbat marea fără destinaţie.
    Mă regăsesc uitat ca ancorele vechi.
    Porturile devin triste când după-amiaza acostează.
    Viaţa mea oboseşte, înfometată, fără niciun scop.
    Iubesc ce nu am. Tu eşti atât de departe.
    Dezgustul meu se luptă cu amurgul înăbuşit.
    Dar noaptea revine şi începe să-mi cânte.
    Luna îşi răsfrânge visul neîntârziat.
    Cea mai mare stea mă priveşte prin ochii tăi.
    Şi, când te iubesc, pinii îţi cântă numele în vânt
    cu frunzele lor ca de coarde.
    (Poemul XVIII – Pablo Neruda)

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s