Dar

Paşii orelor alergau grăbiţi să prindă ultimul târziu,
Lumea rămăsese strivită de iarnă între înghețate petale,
Sinucigașii işi aruncau trupul în gol cu sufletul încă viu,
Dar eu te iubeam și îmi făceam rugăciunile lângă visele tale.

Pe drumul uitării ceaţa se strecura înghițind amintiri,
Tăcerile se culcau obosite pe margini de pagini nescrise,
Se-anunţase cu surle și trâmbiţe sfârşitul Lumii la ştiri,
Dar eu te iubeam, iar piatra pe care-mi plecam genunchii albise.

Cândva sfârși-va Lumea, sufocată cu lanțul păcatelor grele.
Își vor târî în țărâna Cerul păsările, visele vor fi pustii,
Vor face riduri constelații rătăcite în Univers fără surâsul de stele,
Dar eu, mai presus de lacrima pietrelor, totdeauna te voi iubi.

About these ads
This entry was posted in Uncategorized and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s