Uneori Timpul refuză sa se-mpartă simetric la doi
Rămân clipe ne-mperecheate pe margini de constelaţii
Mor armate de îngeri în al neiubirii tragic război
Am închis ochii şi am zugrăvit cu vise pereţii Cetăţii

Scriam depeşă Cerului când în praf se zbătea ultima stea
Am cerut prin ea cu insistenţă să nu abdice Seninul
Zdrenţuită era bolta şi am cârpit-o cu inima mea
De aceea am lipsit când făcea prezenţa Destinul

Strigă nelinişti din noi creionând anotimpuri cu glas de rănit pescăruş
Mi-amintesc nisipul cerând bir căldura trupurilor după al iubirii urcuş
Creionează în noi anotimpul uitării vaste întinderi presărate cu dor
Mă visez încă în nopţi reci de-aşteptare al amintirilor tale nescrise izvor

Pas cu pas rătăcind prin această profundă tăcere să nu mor îndrăznesc
Cu buze mânjite de-un surâs zdrenţuit de tristeţe la poarta visării cerşesc
Ţin în palmă ascuns de priviri deşănţate un sărut ponosit de atâta purtat
Liniştea aceasta zămisleşte-n cenuşiu Timpul în care tu nu mă vei fi uitat

mă dor zbaterile ţărânii când soarele îşi scaldă miezul fierbinte în ea,

trăiesc durerile facerii ierbii împreună cu pământul când se lasă dezvelit de puritatea zăpezii,

tresar când mugurii pocnesc din degete făcând să răsară pe crengi minuni cu gene prelungi,

de-atâtea ori am ţinut în palmă zgura amintirilor Lunii, de-atâtea ori ţi-am dus dorul, suspin ce-nnoptează adeseori, obosit de lumesc, în inima mea…

vino, tălpile viselor îmi ard de dorul drumului îngerilor… întinde mâna şi-ţi voi aşeza în palmă rotundul gândurilor fierbinţi sub veşmântul de stea, compromisul uitării cu lacrima pe care am ascuns-o în inima ta…

Când cerul pleoapele-şi coboară peste zare, ostenite de-atâta bucurie, florile cu glas pierdut şoptesc,
Abandonându-se-adierii vântului se lasă adormite… au înţeles acum de ce atât de tare te iubesc…

fă un popas în miezul clipei ce se ascunde în spatele bătrânului ceasornic şi-apoi întoarce-te… caligrafiază-mi ultima noapte pe peretele dinspre răsărit al sufletului… după atâta vreme încă mai aud şoapte ce mă fac să merg pe sens interzis înspre visele noastre… am trecut de-atâtea ori de mână prin porţile zăvorâte ale Infernului încât Zeii ne-au dăruit cheile Raiului doar ca să poată dormi… vino, mijeşte iedera peste ruinele aşteptării şi îngerii ne aşteaptă…

mi-am bâjbâit întunericul din suflet cu teamă şi am simţit
cum cioturi de aripi sângerează acut peste visele mele uitare
cu fiecare tăcere rănile mai dureros în zbor mi s-au adâncit
dulcele viselor l-am adăpat din blidul întristării cu fiere

răspund absent prezentului care se zvârcoleşte-n beznă
şi-mi scrijelesc chemările pe trupul insomniilor rebele
adu-mi veşmânt de verde crud şi îmbracă-mă-n lumină
mi-e dor să-ţi fie ochii izvorul primăverii visurilor mele

mi se zbat gândurile între două cuvinte… nu pot să desluşesc clar dacă sunt “te iubesc” ori “te-am iubit”

…alerg către tine cu tălpile goale şi vântul mi se împotriveşte nebun şi potopul tăcerii nemilos mă înghite,

îngenunchez lângă un capăt de drum şi-n loc de lacrimi port în privire fărâme de “noi”, rog Timpul să-ţi aducă de mine aminte…

peste poteca ce coboară molcom spre lacul întristat
covor de verde smălţuit cu ghiocei şi viorele a aşezat
scutură sălciile ce atârnă obosite de tăcerile uscate
încoronându-le cu alb-verzui pufos pe crengile plecate

surâde lacul clipocind din valuri mici a mulţumire
ne-asteaptă drumul să-nviem cu paşi înceţi a malului adormire
şi apei îi e dor să îi şoptim, să ne-oglindească iarăşi rătăcirea
e primăvară şi înmugureşte-n noi cu-acelaşi drag iubirea

Nu ne păsa de alţii, ne trăiam veşnicia fiecare în celălalt
Ştiam zborul, ţi-aminteşti?… niciodată nu ne temeam de înalt
Ameţeau clipele când le ridicam în braţe până la vise
Surâdea cerul aprinzând mii de stele cu fericiri in ele ascunse

Astăzi urc treptele scării spre cer ridicate de noi
Sunt şubrede, putrezite de vânturile vieţii şi ploi
Dar păstrez amintirea neînţelesei nebunii de atunci…
Stelele-mi cântă şi eu mă pierd din nou în ochii-ţi adânci

…pe cărările primăverii ne răsună paşii cu-aceeaşi cadenţă de-atunci…
îi ascult şi acelaşi fior mă pătrunde, mă scald iarăşi în privirile tale adânci
îmi prinzi mâna şi de obrazul tău fără să-mi spui vreun cuvânt o lipeşti
dintr-o dată totul se luminează… sărutul din palmă îmi sopteşte cât de mult mă iubeşti…

…o buburuză îşi  leagănă zborul în văzduh şi se opreşte nehotărâtă pe-un mugure ajutându-l să nască un nou anotimp…

te port in mine ca pe-o aripa de înger maculată
pe care o albesc în nesfârşite nopţi cu insomnii
completul viselor m-a declarat nevinovată
sunt victima nedeclarată alor iubirii erezii

nopţile-şi scurg mâlos pe străzi întunericul trist
cerul şi-a închis pleoapele încercănate cu negre zăvoare
stele orbecăie căutându-şi cărarea cu luciri de-ametist
îngeri se zbat încleştaţi în a viselor nemairostită vâltoare

ne-au crescut pe suflet amurguri ce ne condamnă la aprigă moarte
urma paşilor ne e îngropată sub maci adormiţi de al iernii temei
încă veghează urma sărutului împletit cu amintirea ce ne desparte
în care printre spicele coapte zâmbea fericit sufletul unei femei

ascultă… cântece de dor se înfiripă călătorind peste asprimea încă iernii din noi…

mi-e dor de fluturi… de roiul acela de fluturi care mă purta necondiţionat de anotimpuri până in adâncul sufletului tău…

prinde-mă de mână…vezi?… ne apropiem de cumpăna Cerurilor şi drumul ne strânge … săruta-mă, nu mi-e teamă… ştiu că nu vom putea ieşi de aici… nu vor cânta ingerii, ştiu, la căderea Cerurilor este numai pustiu…un vârtej îngheţat îmi smulge palma din palma ta  şi ne separă…

ninge, iubite… ne aşternem pe pământ, fulgi ai ultimei noastre zăpezi… zâmbeşte, nimeni n-o să ştie că noi am adus primăvara…

Mi-amintesc… îmi plăcea să alerg prin ploaie…să mă-nvart cu braţele întinse spre cer şi să văd cum ţi-ameţesc gândurile privindu-mă… îmi plăcea cum mă opreai şi mă ţineai de umeri privindu-mă adânc şi încercând să numeri câţi picuri şi-a agăţat ploaia în părul meu…îmi plăcea cum îmi sorbeai picăturile rătăcite pe gene…pe obraji…şi cum mă sărutai prelung mintindu-mă că vrei să simţi gustul ploii… Îmi plăcea să mă desprind brusc din braţele tale râzând, şi să te-ntreb…”spune-mi!…spune-mi!….ce gust are ploaia?”…şi-mi plăcea cum mă trăgeai uşor lângă tine şi-mi şopteai cald la ureche…”de fragi, fată dragă…de fragi…”…atât de mult îmi plăcea…

Ies în ploaie…mă oboseşte încercarea de-a descifra ideograme… privesc spre cer şi las ploaia să mă îmbrăţişeze…o las să mi se strecoare în păr… pe faţa… pe buze… şi dintr-o dată îmi vine poftă s-o gust …ciudat… astăzi ploaia s-a amestecat cu secunda din ochii mei şi are gust sărat…m-ai minţit…ploaia nu are gustul fragilor… e doar gust de val…sau poate că nu m-ai minţit…doar ploaia-i de vină…

când mă-ntorceam cu brațul plin de la cules de stele
purtând prinsă în păr promisiunea zborului de rândunele
cu pasul încărcat de roua dimineții te-am șoptit poveste
scrisă cu €”te iubesc”, să nu îți fie așteptarea fără veste

pe când îmi strigam dorul nechezau bidiviii uitării pe drum
cuvintele ascultau arzând amintirile prefăcându-se-n scrum
au rămas pagini goale pe care să adoarmă cu întristare amurgul
cu cerneala ochilor mei îi păstrez călimării aprins rugul

Pe drumul uitării ceaţa se strecura înghițind amintiri,
Tăcerile se culcau obosite pe margini de pagini nescrise,
Se-anunţase cu surle și trâmbiţe sfârşitul Lumii la ştiri,
Dar eu te iubeam, iar piatra pe care-mi plecam genunchii albise.

Cândva sfârși-va Lumea, sufocată cu lanțul păcatelor grele.
Își vor târî în țărâna Cerul păsările, visele vor fi pustii,
Vor face riduri constelații rătăcite în Univers fără surâsul de stele,
Dar eu, mai presus de lacrima pietrelor, totdeauna te voi iubi.