sa nu crezi ca dorm cand pleoapele imi sunt inchise
cand buzele imi sunt pecetluite de toate tacerile lumii
cand amintirile-mi sunt petrecute la coltul genelor, arse
sa nu crezi ca dorm, incerc doar sa-mi amintesc taina-infloririi
sa nu crezi ca am uitat gustul clipelor rasfirate
intre amurguri arzand de dorinta si ale diminetilor pasi
inca-mi mai sunt arcuite suvite de vis inelate
inca-mi mai poarta prin vene mangaierea ta ai amintirii trapasi
acopera-mi trupul cu muntele ce-ti e mai aproape
si perna iertarii te rog sa mi-o pui capatai
scoate-mi din ganduri si ultimul ghimpe de soapte
vreau sa ma intorc goala de tine la inflorirea dintai
pe mine mi te iau, ma intorc in noaptea din care-am venit
ori spre nicaieri voi merge, nu stiu inca prea bine calea
mi-am ratacit nordul prin visele in care iti eram rasarit
acopera-mi trupul cu un munte, simt ca intr-acolo mi-e zarea
fatadefragi 
Ah, că tot veni vorba de taină, iaca una ce mă enervează, şi anume că-mi pare rău că nu am timp să mă joc la tine aici, în versuri …precum şi pe la domn’ Bob! Da’ mi-oi face eu cândva! 🙂
ApreciazăApreciază
🙂 …esti binevenita…
ApreciazăApreciază
Pingback: … ei si a lui « Cuvinte Răvășite
îl stiu pe dinafar’… 🙂
ApreciazăApreciază
Multumesc,Melanie!
ApreciazăApreciază