Dar

Paşii orelor alergau grăbiţi să prindă ultimul târziu,
Lumea rămăsese strivită de iarnă între înghețate petale,
Sinucigașii işi aruncau trupul în gol cu sufletul încă viu,
Dar eu te iubeam și îmi făceam rugăciunile lângă visele tale.

Pe drumul uitării ceaţa se strecura înghițind amintiri,
Tăcerile se culcau obosite pe margini de pagini nescrise,
Se-anunţase cu surle și trâmbiţe sfârşitul Lumii la ştiri,
Dar eu te iubeam, iar piatra pe care-mi plecam genunchii albise.

Cândva sfârși-va Lumea, sufocată cu lanțul păcatelor grele.
Își vor târî în țărâna Cerul păsările, visele vor fi pustii,
Vor face riduri constelații rătăcite în Univers fără surâsul de stele,
Dar eu, mai presus de lacrima pietrelor, totdeauna te voi iubi.

This entry was posted in Uncategorized and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

WordPress.com Logo

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

Comentezi folosind contul tău Twitter. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

Comentezi folosind contul tău Facebook. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

Comentezi folosind contul tău Google+. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s