Dar

Paşii orelor alergau grăbiţi să prindă ultimul târziu,
Lumea rămăsese strivită de iarnă între înghețate petale,
Sinucigașii işi aruncau trupul în gol cu sufletul încă viu,
Dar eu te iubeam și îmi făceam rugăciunile lângă visele tale.

Pe drumul uitării ceaţa se strecura înghițind amintiri,
Tăcerile se culcau obosite pe margini de pagini nescrise,
Se-anunţase cu surle și trâmbiţe sfârşitul Lumii la ştiri,
Dar eu te iubeam, iar piatra pe care-mi plecam genunchii albise.

Cândva sfârși-va Lumea, sufocată cu lanțul păcatelor grele.
Își vor târî în țărâna Cerul păsările, visele vor fi pustii,
Vor face riduri constelații rătăcite în Univers fără surâsul de stele,
Dar eu, mai presus de lacrima pietrelor, totdeauna te voi iubi.

Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s