când dau tristeţile-n pârg

eu mi te port încă fragedă-n suflet, lumină încercănata de stea
chiar dacă toamna își lasă povara cu duminici arămite în poarta mea
chiar de copaci osteniți cu pleoapele strânse învelesc în foșnet pământul
îmi e încă dor de iubire, încă mă îmbrățișează cu dragoste vântul

eu mi te port printre zboruri cu-aceeași zvâcnire de aripi în piept
chiar de mă uită cocorii când pleacă eu rămân scrutând zarea şi-i tot aștept
chiar dacă îmi desenează târziul în vise gări cu peroane inundate de ploi
încă imi cad văratice ploi din cerul amanetat cândva pentru două cuvinte de noi

eu mi te port învelit în irosirea florii de câmp prinsă-n capcană de-o butonieră
chiar dacă amintirea strălucirii strâmb croite înveşmântează doar o umbră efemeră
chiar dacă în grădina cu fluturi deșertul clepsidrei clădește între noi munți
încă simt că fără întregul rostirilor suntem goi, suntem muți, suntem ciunți

Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s