doarme orașul… în mine se zbat haotic fluturii nopții izbind stelele de cerul viselor… pe tavan mucegaiul uitării îngroapă lumi impovarate de strălucire
doarme orașul…. primăveri sugrumate înainte de înmuguriri își dorm somnul de veci pe catafalcuri gătite cu grădini de trandafiri născuți ofiliți
doarme orașul… la răscrucea îngerilor viscolește sub cotropirea iernilor cuibărite în mine…
doarme orașul… eu am uitat cum se doarme de când am adunat toate nopțile-n mine și rug le-am făcut…
fatadefragi 
dupa „ora fluturilor”, fluturii noptii au revenit… papillons de nuit… stele cazatoare, tacute, ce ne-ajuta sa uitam timpul fugar…
ApreciazăApreciază
Cerul isi petrece stelele spre vesnicie ca pe niste mirese invesmantate in lumina apoi lasa noaptea sa-i panseze ranile cu zbaterile fluturilor sai…
Ma bucura trecerea ta, Melanie, te imbratisez!
ApreciazăApreciază
Pingback: Încredințată | Souvenir
Mă bucur nespus de mult că te-am descoperit, scrii aşa de frumos, revin cu mare drag mereu!
ApreciazăApreciază
Trecerea ta este o bucurie si pentru mine, Daniela. Ma inclin si te astept mereu cu-acelasi drag!
ApreciazăApreciază
De fiecare dată cu mare plăcere!
ApreciazăApreciază