Târâi după mine un curcubeu ruginit
Se trântesc porțile cerului în urma mea
Prin gaura cheii mă urmărește un ochi ciacâr
Îngerii te-au ales fără să tragă la sorți
Firește, aveau dreptate, erai purtător de aripi,
Uneori mi le împrumutai și mie
Dar n-am știut vreodată cu adevărat să zbor
Când în sfârșit au înțeles că sunt o intrusă
Mi-au cerut aripile la control
Aveam doar niște cioturi,
Atât apucasem să mă molipsesc îmbrățișându-te
Dincoace noroiul îmi cuprinde gleznele
Plouă îndoliat, port sub tample un curcubeu de hartie
Și un gol cuibărit în orice cuvânt
fatadefragi 
Oh, atat de frumos ca doare… Ca orice curcubeu.
ApreciazăApreciază
Multumesc, Irina. Pe un cer de hartie curcubeul meu este-o incercare stangace de poezie.
ApreciazăApreciază
În lut topit, o inimă fierbinte
S-a cufundat,
Dorind să se piardă
Sau să fie cîştigată.
Curcubeul e imun –
Rugina e doar pe pleoapele lăsate…
Deschide aripile,
Îngerii de ceară nu se pun
Nici la socoteală
Nici împotrivă!
Cuvînt!
ApreciazăApreciază
Tin vantul de mana si am ploi prinse-n plete
Un vis ruginit mi-e pe pleoape pecete
Stiu cotloanele Cerului, m-am jucat de-a Lumina
De mana cu ingerii, in amurg, am tras cortina…
ApreciazăApreciază
O pereche de mîini,
Mult prea ocupate
Cu vîntul, cu îngerii,
Cu durerile lumii toate.
Cortina-i căzută
‘Ntre lumi diferite;
De ambele părţi
Sînt inimi rănite.
ApreciazăApreciază
intre lumile-acestea doar zborul razbate
din el s-au nascut curcubeie si viata, nu moarte
maini care-au strans in palma saruturi cortina o lasa
dar ambele inimi poarta-n ele o farama de altfel acasa
ApreciazăApreciază
Amintire rămasă
Pe raftul de sus
Cînd totul, Prezentul,
E dus… 😦
ApreciazăApreciază
amintire pastrata cu sfintenie in sertarul cu duminici aurite…
ApreciazăApreciază
Dar ce i se alătură amintirii? Doar regretele? Sau poate indiferenţa, nepăsarea… Sau teama unui prezent-viitor mai viu, mai puternic, creator al unei noi amintiri…? 😉
ApreciazăApreciază
Momentele pretioase sunt incompatibile cu indiferenta si nepasarea iar temerile fac parte din latura noastra umana. Rareori avem impresia ca atingem Absolutul dar cand se intampla ne dorim sa oprim clipa in loc. Numai ca Timpul nu face statie in orice halta…
ApreciazăApreciază
Fericirea Absolutului nu-i o haltă oarecare, e o Gară Mare, de obicei cap de linie. Dacă Timpul nu opreşte nicăieri, niciodată, atunci singura noastră şansă de A Fi din nou şi din nou e de a ne construi alte şi alte Gări Mari… Fiindcă acelea din amintire se estompează şi se micşorează precum trenuleţul electric din visele copilăriei care pe atunci era imens şi magic iar acum e doar o chinezărie de doi lei.
ApreciazăApreciază
Poate ca uneori suntem prea mici pentru maretia acelor gari…
ApreciazăApreciază
Poate că cineva parşiv ne-a montat prin casă oglinzi deformante care ne arată mai mici decît sîntem în realitate… Aşa că de ce să nu încercăm, să vedem dacă Gara aceea măreaţă nu se va bucura cumva de prezenţa noastră aparent minoră… 😉
ApreciazăApreciază
🙂 cine poate sti ce fac nazdravanii de spiridusi cand nu suntem pe-acasa…
Uite, acum imi pun cu insistenta in fata un orologiu care a batut demuuult miezul noptii. Asa ca ma inclin in fata Domniei Tale si o sa ma refugiez in lumea viselor. Iti doresc noapte buna si zile insorite!
ApreciazăApreciază
Ca un gentleman ce sînt (uneori, cînd mă aflu sub efectul „antibioticului” lichid), mă înclin la rîndu-mi, mulţumindu-ţi pentru urări şi întorcîndu-le cu drag. 🙂
Şi las’ că de spiriduşi am eu grijă, mama lor de hoţomani…! 😛 😆
ApreciazăApreciază
Dacă ai şti tu ce aripi pot creşte din cioturile unor visuri şoldite, mai cu seamă după ce învăţăm să nu avem iluzia zborului, tărâind după noi un fier mort ce s-a vrut cândva cheie pentru uşa unui curcubeu.
ApreciazăApreciază
Indraznesc sa cred ca uneori iluzia zborului ne salveaza de moarte.
ApreciazăApreciază
Multe stau în a îndrăzni, e nevoi să ne păstrăm utopiile.
ApreciazăApreciază
Despre un astfel de zbor vorbeam si eu, Camelia.
ApreciazăApreciază