aștept o scrisoare venind din trecut, dinspre zei…
amurgul conturează palid copacii înghețați…
năluci se-adapă încă din amintirea înserării
din cer cad pe zăpadă umbre rupte din cuvânt
liniștea stă încuiată între pereți scorojiți de zvârcolirea muțeniei
dar suntem împreună, născuți dintr-un sărut necunoscut
din farmecul unor străluciri purtate de îngeri fără nume,
din dimineți încercănate de-atâta surâs …
vezi zborul frumuseții noastre coborând din cer,
învesmântat în alb cu dor de primăveri?
mă întreb dacă vântul se gândește la mine izbindu-l cu tăceri, șuierând,
dacă și-amintește forma gândului meu pe care l-a îmbrățișat de-atâtea ori
șoptindu-i la ureche cu parfum nebunatic de flori…
dacă visele se răzbună aruncând din stele zăpezi…
tu vezi stelele noaptea când privești spre ceruri ?… le vezi?
de mine se ascund, văd doar nori pângăriți de-al tăcerilor grund…
tu vezi îngeri zâmbind când privesc spre povești?
mi-mi aleargă prin suflet cu tălpile goale și cântă râzând
că încă îți sunt și încă umbră îmi ești…
fatadefragi 
Minunat!
ApreciazăApreciază
Plecaciune, Contesa!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
ApreciazăApreciază
Chiar eu am fost ploaie adeseori…
ApreciazăApreciază
Ce frumos! Sora mea, Ana, mi-a sugerat cântecelul. 🙂
ApreciazăApreciază
Va multumesc!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Deosebite versuri, iar finalul sintetizează ideile lirice ale întregii poezii: „că încă îţi sunt şi încă umbră îmi eşti”, o umbră a fiinţei ce se pierde în nefiinţă. 🙂
ApreciazăApreciază
Multumesc, Naty! Purtam in noi umbre ca pe niste semne de-ntrebare scrijelite in vesnicie…
ApreciazăApreciat de 1 persoană