O să îndrăznesc să te scriu într-o zi. Să te ating cu degete tremurânde, cu teama fericirii pe buze să-ţi ating tâmpla uşor… cu sărutul înaripat până la sufletul tău o să zbor.
O să îndrăznesc într-o zi să te chem. Nu, nu la telefonul acela care m-a trezit în miez de noapte cândva. O să inventez un alt mod de-a striga, să se-audă şoapta mea până la inima ta.
O să adun într-o zi tot timpul pierdut şi-l voi reedita. O parte o să ţi-l dau ţie să-ţi faci din el stea; unui zeu, suvenir din veşnicia mea.
Reclame
mulțumesc…
ApreciazăApreciază
(îmi cer scuze, sună ca o glumă – proastă, dar îți mulțumesc pentru că citind la tine, mi-a venit a scrie)
ApreciazăApreciază
Ce pot sa spun? Ma bucur cand randurile mele trezesc muzele.
ApreciazăApreciază
da. se poate spune și așa 🙂 și îmi cer scuze dacă par idiot cu… comentariile mele.
ApreciazăApreciază
De unde-ti veni gandul acesta, Cavalere? Comentariul Domniei Tale ma onoreaza!
ApreciazăApreciază
Cât suflet ascuns printre rânduri…
ApreciazăApreciază
Suflet imprastiat… 🙂 miroase-a toamna, Potecuta…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pingback: Să mă spui | Souvenir