Nu s-a întâmplat nimic. S-a stins o vrajă.
Timpul şi-a agăţat poalele în ghimpii uitării, s-a învârtit o vreme în loc şi-apoi a căzut. Toate clepsidrele s-au spart şi cioburi s-au amestecat cu secunde cândva preţioase.
Plaje cu nisip sclipitor dorm adâncite într-o noapte fără sfârşit.
Liniştea bubuie asurzitor în timpane.
Flăcări îngheţate refuză să se stingă în suflarea tăcerii.
Pescăruşii îşi cer strigătele înapoi, marea îşi adună dantelele şi încearcă să le cârpească.
Îngeri în veşminte cernite bat la ceruri golite de stele.
Nu s-a întâmplat nimic. Timpul nu-şi mai aminteşte cum e să iubească.
Rătăcind în bezna unei palme strânse, o minune s-a stins.
fatadefragi 
Pingback: Minune împreună | Souvenir
splendid poem în proza ce m-a dus cu gându’ la Baudelaire si Paul Valéry…
* * *
orice minune se „stinge” – mai devreme sau mai târziu – DAR o alta (re)apare si-o înlocuie(ste?) pe ultima… timpul ne ignora sau ne uita, doar si numa’ IUBIREA-i vesnica…
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Mulțumesc, Melanie!
Viața e un drum pe care mergem de mână cu timpul. Cred că uneori, timpul stă in loc preț de-o minune. Și cum minunile nu se pot măsura n-o sa știm niciodată cât ne-a dăruit timpul din veșnicia sa.
ApreciazăApreciat de 3 persoane
A republicat asta pe fata noptii și a comentat:
„Nu s-a întâmplat nimic. Timpul nu-şi mai aminteşte cum e să iubească.
Rătăcind în bezna unei palme strânse, o minune s-a stins.”
ApreciazăApreciat de 1 persoană