Locul in care adorm stelele si-aminteste de noi
Sărutările cerului ce-mbujorau cândva obraji de fragedă câmpie povestesc despre fecioare încununate de maci și de ploi poleindu-le umerii goi, de foșnet împrăștiind miresme de dor pășind in vârful picioarelor peste creștet de nor
Se zvârcolește în ceruri Luna mușcată de guri înrăite…
Buruieni cresc in pământuri odinioară sfințite, se dezlănțuie aspre furtuni in depărtări, tună cu glas răgușit in o mie de zări, cad tăceri sfârtecate cu furie de șuvoaie de ploi…
Ii pun degetul furtunii pe buze…
– Taci… Abia au adormit câțiva îngeri in cer. Din fulgerul tău s-au aprins candele-n mine Si-abia învățasem să sper…
fatadefragi 
Foarte frumosss ❤
ApreciazăApreciază
Mulțumesc!
ApreciazăApreciază
@”Si-abia învățasem să sper…” – da, exact ca pasarea Phoenix care tocmai a învatat sa zboare…
ApreciazăApreciază
Cel mai frumos e zborul de-abia pornit, cu aripa zbătându-se-ndraznet spre înalturi, când ingerii-s miraj și visu-abia mijit…
Stiu, nicio pasăre nu moare la fel dar câte stiu să citească-n privirea cenușii?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Tu, scrii foarte frumos și profund. Revin cu drag !
ApreciazăApreciază
Mulțumesc!
ApreciazăApreciază