La fereastra lunii

E-atâta liniște, iubite… doar vântul își face de lucru cu vârfurile copacilor foșnindu-i ușor…
În adâncul acestei tăceri pașii sufletului meu alergând către tine ropotesc pe acoperișul lumii ploi de iubire…
Ai observat cum unele minute sunt mai lungi decât celelalte?
Uneori, în cuprinsul dintre două bătăi de ceasornic mă joc de-a sfârșitul… clipele tac, se ascund speriate în spatele jocului cu ochii închiși și cu pumnii strânși, le e teamă că într-o zi o să uit să le chem înapoi și-or să ruginească îngropate în așteptarea unui orologiu ce-și moare secundele… secundele-acelea în care ar trebui să te visez…
S-a făcut deodată atât de târziu… gândurile-mi sunt doar baloane de săpun adăpostind în rotundul lor curcubeie în derivă ce se sparg zgomotos de fereastra lunii.
Să nu mă crezi dacă-ți voi spune vreodata că nu te mai iubesc… unele cuvinte ar trebui interzise…Vreau să simt noaptea aceasta adormindu-mă cu degete lungi, ostenite de mângâierea atâtor iubiri sterpe, proscrise…
Vreau în noaptea aceasta să m-aduni între palme ca pe-un bulgar de vise și aș vrea…
Nu mă crede, iubite, nu-i nimic astă noapte, suntem abonați pe vecie la iubiri călătoare, suntem defecți pentru lumea aceasta, nu ne-ntelegem nici noi, nici Dumnezeu nu va gasi vreodata leac să ne repare…

Publicitate

Cuminecătură

Adună vise, iubite, și-apoi le sădește-n pământ
Să răsară îmbelșugată iubire cu miezul copt de cuvànt
Adună rodul apoi, leagă-l în snopi de iubire,
Frământă-i spicele blând, så ofteze de fericire
Strecoară-l prin arșița palmei flămândă de mine mereu
Ia-ți hrana vieții, iubite, din sfințenia pământului meu…

Ne cuprinde înserarea, iubite, iat-o cum ne adunã pașii pe vechea cãrare…Miroase a tei inflorit si se-aud furtuni plãmãdindu-se-n zare…

Felinare ne lumineaza imbratisarea cu palide straluciri…  palma ta-mi deseneaza pe umar harta unei ascunse iubiri…

Dupa cortina noptii  ingeri imbujorati ne pandesc…ii certi  cu dulce dojana  si aripi in mine zvacnesc ..

 

 

 

 

 

Fata strainelor ploi

Te știam, găseam urma gândurilor tale în fiecare dimineață așezată lângă răsărit, ca un sarut pe o ceașcă de cafea aburindă din care îmi adăpam visele.

Nu e nicio îndoială, te știam, făceai parte din viața mea de zi cu zi. Ne țineam de mana si uitam de foame si sete cautand  taramul unde visele nu stiu sa moara.

Știam că trebuie să am grijă de tine, că oricât de puternic ai fi părut in fata celorlalti te topeai în brațele amurgului de dorul meu.

Îți lăsai visul să adoarmă lângă ușa nopților mele iar eu îl întindeam pe așternutul sufletului, deschideam meticulos fiecare nasture al straielor de muritor și mi te înscăunam zeu. Aveai la îndemână astrele și miezul pământului, mi te strecurai până în străfundul gandurilor și apoi priveai cum stelele îmi ardeau în trup întunecări.

Te știam, te-așteptam în fiece seară cu ochii întredeschiși, nu puteam adormi până când nu-ți știam visele adunate in căușul pleoapelor mele…

Astazi calatorim  spre aceeasi cetate pe carari paralele, tu cu pasi iuti ravasind colbul uitarii, eu cu pas ratacit printre stele raspandind stralucire de moarte…

Ieri eram doi, azi sunt doar fata străinelor ploi, căutând iertarea Luminii ce sălășluia odinioară în noi…

ghioc

spune-mi, când îți e dor, atât de dor încât trebuie să mă inventezi din cuvinte
din ce vise m-aduni, câte pagini fosnesti așteptând să-ți aducă de mine aminte?
ce plămadă frămânți între gânduri, ce descântec neștiut rostești murmurat
cum îndupleci cerul să-mi cânte cu izbucniri de senin că nu m-ai uitat?
când nicio zi nu mai răsare verde în mine, cum mă găsești în miezul florii de cais?
… când mi-a fost dor, cu mâțișorii plopului din vale pe scoarța teiului ți-am scris
și am știut că-n noaptea-n care anarhic, stele cuprinse de-ntristare se vor răzvrăti,
o să ghicesc, iubite, în focul gurii tale, izbăvitoare, sămânța nesfârșitei poezii.

Eden

știam atât de simplu să te iubesc… ne strecuram pe poarta cerului când amurgul se furișa către stele sărutându-le cu-ndrazneală până când se-nflăcărau azvârlindu-și veșmintele de lumină către pământ…
învățasem de la ele să-ți cânt ademenindu-te să-mi lași în palmă Sărutul cu care te-adormeam mai apoi purtându-ți-l peste pleoape, tremurat peste gene …  legănată poveste peste buzele moi…
înfășată în visele tale ațipeam îngerește și eu… ne descopereau îmbujorați zorii și ne îndemnau să fugim înainte de-a fi descoperiți de vreun Zeu…
știam atât de simplu să ne iubim, ne-mbătam cu strălucirea din stele și ne era potirul minciunii străin…                                                                                                                           poezia acelor clipe ne leagă… cine mai știe cum iubește o stea?  cu un sărut  stăpâneam lumea întreagă, învățasem Iubirea de stea cuibărită în inima ta…

crucile nopții

doarme orașul… în mine se zbat haotic fluturii nopții izbind stelele de cerul viselor… pe tavan mucegaiul uitării îngroapă lumi impovarate de strălucire

doarme orașul….  primăveri sugrumate înainte de înmuguriri își dorm somnul de veci pe catafalcuri gătite cu grădini de trandafiri născuți ofiliți

doarme orașul… la răscrucea îngerilor viscolește sub cotropirea iernilor cuibărite în mine…

doarme orașul… eu am uitat cum se doarme de când  am adunat toate nopțile-n mine și rug le-am făcut…

ora fluturilor

ca o zbatere, iubirea sfârtecă doliul nopții la ora în care acasă nu-mi mai este în mine
iarna își stinge zăpezile în văpaia îmbrățișărilor unei amintiri fără umbră răsărită din viscolire de vise
strălucitoare armate de fluturi scapă din strânsoarea sufletului împrăștiind curcubeie…
nu mă cere, iubite, nu-și mai amintește nimeni de mine…
doar uneori, vântul șoptește despre primăveri în care așteptându-te prindeam norii în agrafe și mă împodobeam cu franjurii sărutului peste umerii goi când îmi strângeau trupul în brațe de ploi …te recitam repezit, copilărește, de teamă că răsuflarea o să mi se sfârșească înainte de a mi te sădi în miez rotund de cuvânt
doar uneori, când îți murmur numele ca pe-un izvor mugurii fericirii încolțesc în pământul gândului meu
dar nu mă cere, iubite, cui să ceri ceva ce-i al tău dinainte de a-l fi zămislit Dumnezeu?

parfum de-mprumut

putem îngropa totul în nopți, stiu ca ar fi prea greu pentru ele
dar lumina zilei stinge de pe cer stelele și flacăra viselor mele
e prea grea rătăcirea, de aceea am încuiat-o-n cuvinte
în tine ard nopțile, ale mele îngheață sub aduceri aminte
pe tine te imbratiseaza fecioare dornice de terestru amor
pe mine mă încântă pereții scrijeliti cu-ntristare și dor
nu dorm, îmi înfloresc neașteptat grădini cu flori la fereastră
sunt dantelate ca mușcatele, seamănă cu dragostea noastră
îmi surâd înghețat și poartă un cunoscut parfum de-mprumut
simt in el răsfățul minunii de care sufăr acut

el ești tu

el mă iubește când tac și când strig, când șoptesc se-nfioară
el mă iubește în fiece zi ca și când m-ar afla prima oară
el mă iubește când de taina cuvântului meticulos mă dezbracă
mă ceartă plecând dar îi iubesc întoarcerile și felul în care mă-mpacă
el mă iubește când mă trimite-n exil în Ținutul Tăcerilor, fără drept de apel
doar ca să lupte cu zmeii să cucerească reduta lui „îl iubesc doar pe el”
îmbrățișându-mi fiece gând cu săruturi mă golește de mine
adorm noptile pe braț de cuvinte… el ești tu… și când tac am nevoie de tine…

Adorm zăpezile-n noi

Tot visez moarte de-o vreme…
N-am îndrăznit să îți spun… peste lumea noastră viscolește și geme un crivăț nebun
Fulgii aleargă, se zbuciumă să scape dintre pereți de suflet încercănat
Amintirea mi te adună om de zăpada din zvârcolirea unui cer la fereastră înghețat
Ninge, iubite, ninge furios, răzvrătit
Încolțită de uitările tale alerg fără drum zămislind ierni… vezi? ninge din cerul lui „ce mult te-am iubit”
Ninge temător, dezlânat… N-am știut cum să-ți spun…
Tot visez moarte de-o vreme și mă văd doar o poză fără chip rătăcită-n album…
Ninge, iubite, umblă îngerii cu aripi sfâșiate de vânt…
Te iubesc-ul nostru a rupt zăvoarele dintre cer și pământ…
Doarme orașul și zorii ne vor găsi îmbrățișați…
Tu sărutul fierbinte, eu promoroaca ce ne va străluci, înghețați…

Album

Iată, aici ne-am privit prima oară, uimiți de graba cu care gândurile noastre s-au sărutat copilărește, fără să ne ceară voie, în văzul tuturor. Port și acum pe buze gustul acelui sărut inocent care a făcut să răbufnească în mine toate furtunile lumii…
Zâmbesc… îmi amintesc că după prima îmbrățișare ți-am născut o noapte. O noapte albă care împrumutase strălucirea ochilor tăi când mă priveai înflorind stele.
Uneori noaptea noastră scâncește… vezi?… sunt câteva pete de dor ce-o umbresc dinspre lumi paralele…

Aici am păstrat amurgul în brațele căruia ne cuibăream leneș înainte de cina sărutului… îți amintești? … îți plăcea să respiri adânc parfumul părului meu și să-mi desenezi în el câmpii înflorite până când cerul se-nsuvita cu întuneric și se-așeza cuminte să adoarmă la picioarele viselor noastre…

Aici ai plecat… te priveam sprijinită de zidul fântânii din care ne adăpam sufletele când ne întâlneam pe furiș la răscruce de gânduri… te priveam plecând și mă gândeam că ești doar un drumeț cu pași înlănțuiți de colbul dornic de îmbrățișări…

Eu am rămas aici, să te iubesc în grădina noastră cu vise cățărătoare, printre lujeri de caldă lumină, singura lume în care paralelismul nu doare.
Am rămas să te iubesc aici, în pacea poveștilor în care „a fost odată” sună întotdeauna ca un prezent, aici unde am născut pentru tine tăcerile, cuvintele, îngerii, norii și nopțile, înaintea Timpului și-a Iubirii și le-am înfășat rupând fâșii din sufletul meu.

nopți fără nume

nu mai adorm demult cu tine-n gând
dar uneori mi se răscoală-n vene
fiori străini și mă trezesc arzând
și-mi este dor să te îmbrățișez, străine

demult nu mai adorm cu tine-n gând
mi-am interzis să te visez o veșnicie
am vrut pe-o noapte liniștită să te vând
dar dorul mi te-a-mprejmuit cu strășnicie

cu tine-n gând demult nu mai adorm
însă poveștile scâncesc la poarta nopții
mă doare bezna și mă arde, nu am somn,
hălăduiesc ca o proscrisă a sorții

nu mai adorm cu tine-n gând demult
pereții nopții stau să cadă peste stele
străină sunt de al viselor tumult
însă îmi este dor, atât de dor de ele…

Craciun fericit!

Fie ca aceste sarbatori sa stearga toate tristetile din sufletele voastre ca sa faca loc Iubirii!
Craciun binecuvantat tuturor!

ultima vamă

iată, iubite, toamna ne-a lăsat în urmă plătind cu strigăt de cocor întârziat ultima vamă,
cu amăgitoare iubire o leagănă norii și vântul șuierând aspru în zări cenușii o destramă…
flăcări ard orizontul încredințând veșniciei, vinețiu, un amurg ca un sărut de sfârșit înghețat
timpul se scurge în ploi reci ștergând curcubeul cu care de dragoste ți-am descântat
pleacă toamna și nu știu cum să întregesc din cioburi adevăruri scrise pe frunzele arse
învață-mă drumul îngerilor, am bătătorit căutându-l cărările dinspre luna stearpă de vise
trecutul își răsucește nemilos ghimpii amintirii macilor care înfloreau printre ciulini doar pentru noi
dar eu te iubesc așa cum ploaia iubește pământul strecurându-i-se în miezul ființei să mângâie copacii goi

miez de noapte

la umbra stelelor visele se dezleagă de noapte…
adormi legănat de Luna agățată în câteva șoapte
flăcările privirilor tale aprind aștrii și-apoi se retrag
sub povară de pleoape în foișorul cu mireasmă de frag
țese umbra nopții povești și ți le împrăștie-n vise
fecioare dansează sălbatic pe ritmul dorințelor interzise
prinse-n capcana dantelelor se zbat să te împrejmuiască
și somnul te cheamă…nopții nu-i e încă vremea să se sfârșească…

tipar pentru primăveri

stelele pasc întuneric vegheate de-o lună ascunsă… tarziul se întinde ostenit în așternut
nu-l prinde somnul, hotarele viselor adunate în minte de-atâtea ori prea mult l-au durut
se foiesc gânduri, se strâng în cerc interzis și-apoi se destramă tăcute în noapte
din colțul odăii pâlpâind neobosit, o candelă luminează, nescrise, câteva șoapte
pe masă își așteaptă obolul o foaie adormită înainte de-a fi răsfățată,
fără rânduri caligrafic croite e îngălbenita de vreme și de tristețea de-a fi uitată
dar iată că se ridică tarziul strivind sub talpă uitarea ca pe-o țigară
de la pervaz, privind noaptea, croiește în minte tipare pentru o altfel de primăvară

gânduri inelate

astăzi îți voi spune cât de greu le-a fost viselor s-alunece ca pe-un tobogan ruginit, către coșul uitării,
cum au rămas suspendate-ntre Rai și Infern, între noapte și zi, rătăcitoare prin anotimpurile nemângâierii…
păstram întotdeauna candela aprinsă în casa viselor, în așteptarea poștașului ce uitase drumul spre mine
dormeam puțin, tăcerile țeseau harnic buruieni ce îmi petreceau Raiul din suflet, neînțeles, pe sub furci caudine
ploile ropoteau sporind întunericul prin care orbecăiam, porțile se zbăteau în țâțâni sub năpraznic vânt
valuri de tristețe mă îndepărtau de lângă basme, înstrăinată de tine aruncându-mă în cel mai întunecat labirint
dar păstram aprinsă în suflet candela pentru ziua în care de lumea poveștilor noastre îți vei aminti
te-ai întors pe cărări de cuvânt ostenite să-mi vorbești mie, străina, despre minunea de-a te îndrăgosti
buruiana tăcerii își stinge sămânța sub pasul tău, înflorind liliacul ridică în plină toamnă spre cer osanale
în odăiță miroase-a lan copt și-a suflet de străină-nflorit murmurând gânduri cu care să le farmece pe-ale tale

somn ușor

privește, iubite… păsările fac drum întors
printre frunze-arămite răsar mugurii lui „dac-ar fi fost”
ies pagini nescrise din sertare prăfuite, uitate de vreme
și-n aripi de îngeri se preschimbă fluturând să te cheme
privește, cad fulgii amintirii peste rătăcirea uitărilor noastre
cuvinte se orânduiesc în povești nescrise încă în astre
dormi?… zâmbesc, te-au ostenit înstrăinările mele…
somn ușor… o să-ți alint gândurile răsucindu-mi-le pe suflet inele…

străina

pe mine nu mă mai întâmpină teii împrejmuindu-mă cu dulce parfum,
nu-mi mai foșnesc plopii cu mâțișori atârnați, la fereastra din drum
nu mă mai îmbie cireșii cu sărutări bune de agățat șoptiri la ureche,
nici vântul nu mai vrea să-i fie pletele mele nebune în joacă pereche
pe mine frunzele m-au scris în cădere cu zboruri ce-au pierit nefiresc
mi se spune străina, sunt amnezică, doar pe tine in vise mi te-amintesc
nu mai știu cum mă cheamă, am străbătut labirinturi căutând cuvântul perfect
ți-am auzit chemarea cand tocmisem pentru un castel de tăceri, arhitect
pe mine nu mă mai recunoaște pământul când pășesc… străină mă cheamă…
întoarce-mă anotimp de-nfloriri într-un Rai de care să nu-mi fie teamă

vindecări

oprește, Doamne, căderea acestor frunze…mă doare
când ultimul zbor le rămâne încremenit pe trotuare
când aripa vântului refuză să le poarte spre cer
oprește-le Timpul în loc și vindecă-le de efemer

aprinde, Doamne, în ceruri, fiecăreia câte o stea
și câte un înger trimite să le aducă sufletul în palma ta
ridică negurile grele de tristeti ce plutesc peste lume
doar preț de-o întoarcere-a frunzei, doar preț de-o minune…

La capat de cer

Sfârșitul se-apropie, ne pipăie iubirea cu degete reci, înghețate,
îi e chipul bolnav și râsul îi hohotește tunând aspru a moarte
Streșini bocesc, crengi se apleacă supuse după un ritual neștiut
Vântul împrăștie frunze ai căror muguri pe-amândoi cândva ne-au durut

Am urme de tine pretutindeni, în suflet, pe amurguri, în vise,
Mi se zbat ploi sub pleoapele strânse, cu lacăt de gene închise
Port în ochi curcubeul transformat de-o minciună în cenușă
Cu degetul pe trăgaci ne așteaptă Sfârșitul Iubirii la ușă

Oglinzi speriate și-acoperă luciul cu chipuri învelite în amintiri
Văd muguri de stele și cerul născând din poveri de cuvinte, iubiri
Stoluri de fluturi risipesc foșnet de lan copt alintat cu săruturi de maci
Iubite, ne-așteaptă Sfârșitul la ușă cu degetul încleștat pe trăgaci…

perfectibile asimetrii

hai să mergem până în cer, am obosit numărând nopți reci pe pământ
nu știu unde-i sfârșitul tăcerii și de ce toamna îngheață între frunze arzând
am putea învăța orologiul să bată doar pentru noi ora neîntâmplată
am putea împarți cu exactitate secunda mea la a ta cum făceam altădată

hai să mergem până în cer, mi-este dor să ascult freamăt de stele
n-am știut niciodată… visele pot să-mbatraneasca și ele?
ne așteaptă un înger să deschidă porțile când spre cer vom păși
vino, pentru noi nu se va întâmpla niciodată acea ultimă zi

hai să mergem până în cer, să uităm că există drum înapoi
roagă să ne ajute cocorii să evadăm de pe pământ pe-amândoi
ascunși între v-urile clădite cu truda luminii, ispitiți cu zbor călător
n-ar mai fi nopți de zbucium nici dimineți încercănate de-al sărutului dor

frunze de suflet

de fiecare dată când pleci închid ochii minţindu-mă că priveşti înapoi
nu te strig, simt doar cum muţenia sugrumă încet toată iubirea din noi
îmi plec genunchii pământului şi amintirile sub tâmpla mea se răscoală
plecările tale înlăcrimează uitată în sertarul cu duminici, nescrisă, o coală

mi-este frig… aprinde toamna asta cu un sărut şi las-o să ardă în mine mocnit
frânge câteva vreascuri de fericire păstrate în colţul lui „ce mult te-am iubit”
adapă-mi cu ele setea jarului cuvintelor îngropate-n cenuşă mult prea curând
îmbrăţişează-mă cu dorul de cerneală al paginii care imaculată piere arzând

am absentat prea mult din fericire  dar ca acum nicicand n-am fost străini
hai s-amânăm sfarsitu-acesta sumbru cu vise descompuse-n factori primi
am cumpărat un car cu stele din târgul cerurilor, cât tu mi-ai lipsit
aprinde-le, mă ingheaţă toamna asta, de-atatea lacrimi sunt cer arămit

cad tăceri arămii

zorii se intorc răniţi dinspre noapte, sub pleoapele-nchise
amintirile gonesc temătoare înecând ziua în cenuşă de vise
insomniacii cu prea multe sentimente tatuate peste cuvinte
se sinucid aruncând în vâltoarea zilei închipuiri neîngăduite

mă-mpotrivesc toamnei călcând prin jarul ei cu tălpi îngheţate
te zăresc uneori împrăştiind ceaţa uitării şi tristetea ei ne desparte
mă tem de ziua in care ai fi cuprins de dor şi eu nu te-aş mai şti
dacă s-ar intampla, de uitarea mea ai suferi ori la fel de mult m-ai iubi?

de vei veni să ma trezeşti cu un sărut

dorm…cu tampla sprijinită de toamnă încep şi eu s-arămesc…sub pleoapele închise drumuri rătăcite isi perinda colbul invâltorat în furtuni de „te iubesc” …
mi-am adunat stelele-n poală şi cerul il tin strâns ascuns între palme-ngheţate
trezeşte-mă cu un sărut, o să las amintirea să mi te poarte răsfăţ peste pleoape…

dor de ingeri

astăzi dau drumuri pe nimic, mie nu îmi mai sunt de folos
eu am văzut cum ploua toamna asta peste aripi de fluturi
am văzut cum amurgul se scurgea peste zare neputincios
pe când invoca cerului senin pentru zbor și noi începuturi

eu am văzut amurgul împrăștiat pe pământ de durere
și ultimul sărut de umbrele întunericului nemilos sfâșiat
eu am văzut vise bolnave, cândva cu aroma de miere
cu insomniile mele veghindu-le fara sa stii le-am pansat

mă voi retrage în inutilul unor nesfârșite amurguri
în ranița veche mi-am ascuns parfum sălbatic de flori
sufăr de roșu aprins și de pustiul ridat dintre gânduri
dezleagă-mă astăzi de lacrimi, nu-mi mai e frică de nori

când dau tristeţile-n pârg

eu mi te port încă fragedă-n suflet, lumină încercănata de stea
chiar dacă toamna își lasă povara cu duminici arămite în poarta mea
chiar de copaci osteniți cu pleoapele strânse învelesc în foșnet pământul
îmi e încă dor de iubire, încă mă îmbrățișează cu dragoste vântul

eu mi te port printre zboruri cu-aceeași zvâcnire de aripi în piept
chiar de mă uită cocorii când pleacă eu rămân scrutând zarea şi-i tot aștept
chiar dacă îmi desenează târziul în vise gări cu peroane inundate de ploi
încă imi cad văratice ploi din cerul amanetat cândva pentru două cuvinte de noi

eu mi te port învelit în irosirea florii de câmp prinsă-n capcană de-o butonieră
chiar dacă amintirea strălucirii strâmb croite înveşmântează doar o umbră efemeră
chiar dacă în grădina cu fluturi deșertul clepsidrei clădește între noi munți
încă simt că fără întregul rostirilor suntem goi, suntem muți, suntem ciunți

umbriri

hai nu mai spunem nimic astazi despre tristeţi
s-a cuibărit deja în mine bocetul frunzelor după verde
sa vorbim despre cerul care ne stă totdeauna la picioare
ori despre vreme, despre orice altceva dar nu despre toamnă
nu ştiu de ce dar mă doare locul de unde ar fi trebuit să pornească umbra împreunării mâinilor noastre,
mă dor deschiderile repetate ale gurii pronunţând muţenia cu care-mi înghit propriul ţipăt care  în loc să se aşeze pe cer sub umbra cuvintelor  mi se împlântă în suflet ascuţit, ca un pumnal mânuit abil de-o mână neştiută… 
nu mai chema tăcerile să se aşeze cuminţi între noi,  au mai fost şi-altadată, nu ştiu să mă vindece de reumatismul iubirii 
cuvintele nerostite mă bântuie, se târăsc prin cotloane de umbre căutându-şi zadarnic un trup
amintirile fabrică bocanci cu care să baleteze printre măşti fără să-şi mânjească tălpile cu minciună

tu mă iubeai matematic, măsurai cu exactitate drumul de la noi până la infinit, împărţeai timpul la doi şi-mi strecurai câteva secunde în plus mie,  cât să îmi ajungă pentru un sărut pe care-l păstram cu sfinţenie-n palmă
tu mă iubeai matematic, calculat, fără irosiri inutile
eu lipsisem la Teoria Iubirii şi zburam în fiece zi între cele doua capete ale iubirii măsurate de tine
uneori jucam şotron  printre nori şi-ţi aduceam câte-un înger la masă pentru că întotdeauna pierdeam
tu mă iubeai matematic
mie nu-mi plăcea teoria dar atât de mult te iubeam…

întomnare

sălcii îşi poartă despletite bocetele încărunţite în vânt
prin grădini vara îngenunchează împovărată de nori cenuşii
se ridică, păşeşte prin ciulini cu privirea-n pământ
o petrec foşnindu-şi podoaba întristat câţiva plopi castanii

te aşezi pe o bancă, închizi ochii sprijinindu-ţi tâmpla de cer
păsări îşi adună sub aripi cioburi de senin impregnate cu zbor
îţi aprinzi o ţigară şi arzi amintiri ruginii cu parfum de mister
scrumul desenează pe asfalt paşi de fecioară cotropită de dor

striveşti ţigara, timpul se scurge printr-o firidă către nicăieri
cerul mi s-a lipit de palme rugându-mă să încerc să-l cârpesc
mi-e prea târziu, au început să îmi crească aripi de nori…
sunt fumul viselor, răsar din ochii tăi şi în apa lor sfârşesc

nopțile curcubeu din sufletul meu

rog timpul să-și deschidă clepsidra, încerc să-l sporesc… mi-am adunat toate duminicile sufletului și le-am preschimbat în nisip…
vine toamna, iubite, și eu încă mai sufăr de vise… galopant îmi colindă prin vene veri-mirese cu rochii din spumă de val, cu trup de sirene cu cercei la urechi din perechi de cireșe… nunți de fluturi ignoră granița amurgului și se refugiază în nopțile mele… bolta, ostenită, slobozește spre lume alaiuri de stele… ți-am ascuns câteva în buzunarul de la piept și inima ta le învață, răbdătoare, să strălucească… 
prinde-mă de mână… plutim… iată, ciulinii viselor se rostogolesc pe lângă noi și se fac păpădii din care cresc nori…
săruta-mă…vreau să-mi fie furtună, prea liniște-mi este…

Drumul spre curcubeu

Ai uitat să aprinzi stelele și cerul, neîndurător, le-a renegat… îngerii umblă bezmetici prin vântoasele viselor înganand amintiri… nu mai este lumină dar nici întunericul nu vrea să mă cuprindă …poveștile nu mai știu să adoarmă, și-au împreunat mâinile a rugă așteptându-ți întoarcerea…
Șchiopătez prin lumea asta, calc peste gânduri ciobite…nu-i locul meu aici.
Vino, te-aștept cu tâmpla sprijinită de-un nor… cred că plouă…

ambrozie

seară…întunericul mi se strecoară prin vene cu pași de sălbăticiune… luna aruncă umbre sidefii pe pereți…
mi-ai croit veșmântul uitării , îl văd cum stă așezat pe pat așteptând să-l probez…
încă nu…
mă întind alături de el și-mi țintuiesc privirea-n tavan…pleoapele nu au vrut să ni se închidă nopți la rând și totuși în fiece noapte zbătându-ne între cearceafuri înghețate, câte puțin, am murit…
mi-am făcut curaj și am ucis toate clipele în care nu te-am știut, am pus miere peste nopțile noastre și le-am preschimbat în nectar…
… astă noapte o să vânez amintiri… palmele tale îmi vor întinde trecutul pe trup îmblânzindu-i viscolirea cu sărutul timpului ce-a mai rămas, ne vom recrea din crâmpeie de fericire și din neliniști, o să te rog să-mi păstrezi imperfecțiunile acelea cuminți, știu că mi le-ai iubit cândva cel mai mult…
te chem…ești aici… timpul se dilată și ne cuibărește în el… ține-mă-n brațe, iubite, o să bem ambrozie din cupa acestei nopți și îmbrățișați, invidiați de toți zeii iubirii, vom îndrăzni să murim…

Te-am strigat

fatadefragi

Te-am strigat… abandonata in Regatul Ratacirii, cu toata puterea gandurilor mele te-am strigat… Nici moartea n-ar fi putut sa incuie strigatul tacerilor mele in intunericul sau, pentru ca intunericul din care te strigam era mult mai adanc, acolo m-au aruncat ultimele tale cuvinte si numai ele mi-ar fi putut obtine gratierea rostirii…
Te-am strigat… privind ingrozita cum alaiuri intregi se pregateau sa rastoarne peste ravasirile noastre carute incarcate cu flori si cum pocale de-argint se pregateau sa primeasca sfarsitul inspumat al otravei ultimului cuvant nerostit…
Te-am strigat, incercand sa opresc urletul asurzitor al trambitelor ce se pregateau sa vesteasca sfarsitul…te-am strigat punand mutenia in gurile celor ce-si hohoteau fericirea neinteles, te-am strigat acoperind sunetul alamurilor si intepenind picioarele celor ce dantuiau veselindu-se salbatic…
Te-am strigat, cuib ratacit al viselor mele… calatorind tacut, cu spinii urii adanc infipti in sufletul insangerat, te-am zarit venind fluturand flamura ingaduintei si atunci am stiut…

Vezi articolul original 109 cuvinte mai mult

sala de asteptare

fatadefragi

strain esti de mine, straina-s de noi,
in sala de asteptare a mortii iubirii suntem doar doi
prezentam mapa cu amintiri, ordonate atent, la control
si-asteptam pe cand corbii uitarii ne dau rotocol

din cand in cand cate-un zambet de pe vremuri ne scapa din mapa
si cate-o privire incarcata de dorul ce ne cotropea noptile de-altadata
paraseste odaia asteptarii sfarsitului sec inecandu-se-n plans…
ce tacere grozava, ce sfarsit fara rost ne-a cuprins…

de ne suntem straini de ce doare fiecare apropiere-a uitarii?
nu exista anestezie inainte de aplicarea procedurii tacerii?
trebuia sa ne puna viata in tema despre tot ce-o sa se intample
n-o sa te mai stiu?… o sa uiti cum ne potoleam iubirea din cuvinte flamande?

o sa incerc sa ma supun tacerii fara sa strig
e-atat de cald in sala asteptarii, dar mie mi se face atat de frig
m-au cuprins fiorii tacerii cu clesti ascutiti…

Vezi articolul original 18 cuvinte mai mult

dincolo de tăceri

zâmbeam adeseori trecătorilor fără să-i știu… mi-amintesc, risipeam fericire în jur cu neglijența pe care numai îndrăgostiții o cunosc… oamenii erau revoltați de atâta risipă și se încruntau către cer considerându-mi zâmbetul o insolență de neiertat… ce știau ei?… n-aveam vreme să-i învăț că fericirea nu poate fi un păcat…
uneori mă sufoca dorul de tine și deschideam toate ușile chemând drumul să vina, să se rasfire în mine când pașilor mei le era interzis să pășească și îți simțeam colbul aurit de iubire cum mi-așternea liniște în suflet, pansament divin pentru o făptură atât de măruntă și de pământească…
lăsam ploile să mă ude până la piele doar ca să mă simt cuprinsă de-acel sărut cu care pecetluiai norii trimițându-i spre mine … nu mi-e greu…când îmi amintesc toate acestea, mi se face, neînțeles, cald și dintr-o data mi-e bine…

scrie-mă

rătăceam cu ochii închiși pe cărări neștiute, îmi scriam viața domol, punând virgulă când mă împiedicam de câte-o întâmplare, ca o respirație de-un sughiț … drumul părea drept, paralel cu fericirea despre care auzisem dar pe care obosisem să o tot aștept, nu mă opream la răspântii, colbul părea orișiunde la fel … nimeni nu ascunsese strălucire de astre în el…
și-apoi ai apărut … o rază de lumină furișata în atât de mult întuneric, la răscruce de vieți, pe jumătate trăite, să-mi subliniezi cu roșul unui sărut fraza neterminată în care fără să înțeleg, m-am transformat…
de-atunci veneai când și când, la crăpatul zorilor… eu adormită, tu trasând zorii pe cer, scriind ușor aplecat, ca o mângâiere, numele meu…
încet încet ne-am schimbat trupurile în două cuvinte ca să ne putem în întregime iubi… încă mai zăresc la amurgul stelelor, când sărut cerul sfidând toate paralelismele lumii, ca un surâs îngeresc, acel te iubesc…

Cerul s-a oprit la noi numărând stele din doi în doi

Cred că te-am zărit în clipa în care ni s-au născut stelele…altfel de ce aş aştepta în fiecare noapte la poarta viselor, îmbrăcată în mătasea lunii?… poate ţi-am fost cândva vis, poate cândva am făcut echilibristică pe marginea norilor ţinându-ne strâns de mână, de teamă c-o să ne îngropăm în auriul care-i tivea şi-o să rămânem veşnic îndrăgostiţi, poate cândva am sorbit împreună mirarea şi neastâmpărul zilei din potirul amurgului îndulcit cu mierea unui sărut şi apoi ţi-ai lăsat capul pe genunchii mei adormind în şoapta unui cântec de dragoste pe care îl ştiai pe de rost… poate ţi-am fost cândva iubita din vis, ori poate tu ploaie peste genele încurcate-n mirarea de-a mă fi îndrăgostit fără veste mi-ai fost… poate că te-am îngânat ca pe-un cântec neştiut de iubire în timp ce mă căutai printre vise fără să ştii că mă ascundeam în căuşul pleoapelor tale…

Îngerul meu…nu-i aşa că ar fi ca într-un joc de copii?…eu să te visez, tu, poate, să-mi fii pavăză împotriva unei lumi cenuşii… dacă m-ai visa, m-ai recunoaşte?… sângele tău ar zvâcni şi-ar năvăli printre toate amintirile tale de iubire inundându-le cu fericire…?

O să mă strecor cândva, la revărsatul zorilor, căldura unui sărut ca o rugă fierbinte, cuibărindu-mă în miezul sufletului tău, o zi în care poate-o să-ţi fiu, ori poate ca nu ne vom fi, când fără să visăm cohorte de fluturi, îmbrăţişându-i, vom putea, în sfârşit, adormi…

pribegie

am pornit prin amurg către miezul nopţilor tale căutându-ţi urmele fără să-mi pese de harta ascunsă a vreunui destin… apucând timpul de poale l-am scuturat… câteva aripi uscate de fluturi şi un zbor cu lumină încercănat, câteva îmbrăţişări, un amurg, câţiva paşi mânjiţi cu nori striviţi de senin şi-o uitată minune… am scuturat Timpul de poale căutând, rătăcită, drumul spre tine
… târziu, ostenită, negăsind clipele-acelea de tăceri atât de fecunde, am înţeles că noi suntem suflete fluturi, că pe noi zborul ne-a ales dintre pământeni fără să ştim… noi ne curgem prin vene, incandescenţi, suntem zbor fără aripi, suntem parfumul sublim fără de floare, suntem îngeri fără de cer, respiraţia furtunii când se preschimbă în boare…
am luat timpul de mână şi-am coborât în infernul nopţilor tale… numai tu ştii să străluceşti când tristeţile te poleiesc, numai tu ştii să faci ploaia să cânte când mă sărută pe frunte, numai tu ştii să mă înalţi când păşeşti prin abisul din mine … alergând desculţă prin vise întrebam toţi îngerii pe care-i întâlneam în cale doar despre tine…

Mireasa ploii

Uneori îţi simt căldura palmei alintându-mi obrazul şi privirea străbătându-mă până în străfundurile gândurilor făcând pace între ele. Atunci închid ochii şi te las să mă cutreieri în voie până-n cel mai adânc ascunziş al inimii. Ştiu că acolo îţi place să moţăi uneori, în amiezile fierbinţi, visând ploi ropotind pe acoperişul viselor noastre.
Nu plâng, stau la mijloc de drum chemând ploaia, lăsând timpul să treacă indiferent pe lângă mine. Port în braţe un mănunchi de clipe neîntâmplate legate cu totdeauna dor. Începe să plouă mărunt, liniştit, şi funii mătăsoase şi calde împletesc drum spre Rai iubirii noastre.
Stau la mijloc de drum şi las ploaia să mă îmbrăţişeze…

Amintiri din soare

Plecaseşi…in urma ta fumul amăgirii persista învăluindu-mi gândurile până la sufocare…
Mi se impregnase în piele parfumul acela dulce-amărui de iubire amestecată cu priviri vinovate şi eu încercam să-l păstrez îmbrăţişându-mi strâns trupul ce suspina necontrolat.
Ştiam ca la un moment dat o poartă se va deschide în zidul din cercul în care ne învârteam de-o bună vreme şi că unul dintre noi va ieşi pe ea fără să privească înapoi. Ştiam că soarele din umbră te va atrage ca pe-o bilă cu număr câştigător cuibărindu-te sărut în palma altei femei.
Cum să te acuz? aş fi fost atât de nedreaptă să te încarcerez într-un suflet de sălbăticiune speriată de păcatul de-a fi păşit pe ascuns în grădina de maci ce-o adăposteai în sufletul tău.
Te vedeam adeseori privind în zare absent, lăsându-te ademenit de fete morgane născute din fulgi albi de păpădie şi aburi de vise.
Alunec pe podea strângându-mi genunchii la piept… n-am putere să strig…
Zâmbesc neînţeles unui gând care-şi face loc, senin, în mintea mea înceţoşată… dacă m-ai fi iubit…?
Ţi-aş fi ţesut nori în fiece zi din înlănţuirile braţelor mele până când cerul tău m-aş fi făcut…
Ca o pasăre mi-aş fi adunat zborul la streaşina viselor tale pe veci fără să mă sperie viscolirea din clepsidrele reci…
Ţi-aş fi legat nopţile cu săruturi să nu te deochi când te privesc alte femei şi-apoi mi-aş fi lăsat, dezgolit de aripi, trupul să se scalde-n fântâna ochilor tăi…
Când, istoviţi de iubire, ne-am fi lăsat în cuib de lumină să adormim, aş fi tocmit stele să-ţi cânte şi îngeri să-ţi toarne-n pocalul viselor, nobil vin…

Se-aude cerul fierbând, nori întunecaţi sunt înjunghiaţi de dureroase lumini…se frânge în mine dorul de zbor… ies în ploaie, privesc cerul şi o las să mă îmbrăţişeze uşor…
Plec…las în urmă candela amăgirii în care am ars veşnicia atât de frumos.
Nu închid uşa, întoarce-te cu o altă femeie, v-am lăsat lumea creată împreună primenită, poate că numai eu ţi-am fost în ea fără de rost.

Ca o pasăre voi zbura

Am rugat un înger să mă îmbrăţişeze, vreau să ascult cum îi pulsează zborul prin vene, să învăţ ritmul după care norii se-adună surâzând şi apoi copleşiţi de cenuşiu se despart, vreau să mă înveţe plutirea când nu mi se-aşterne somnul pe gene…
Vreau!… am şoptit cu ochii închişi, vreau să-mi port degetele peste chipul Liniştii tale, să mă îmbolnavesc incurabil de fericire, vreau să-mi răsară din gânduri fluturi când mă cutreieră fiori interzişi, vreau să opreşti Timpul când îmi sunt ochii împlinirii închişi, vreau să mă simt copil alergând prin iarba cerului cu părul în vânt şi cu tălpile goale… Vreau să-ţi laşi demonii să adoarmă în noaptea din care-au venit…
Vreau să gustăm împreună din norii fericirii şi să redevenim infinit…
Ca o pasăre voi zbura şi Cerurile tale îşi vor deschide porţile pentru mine…

Murmur

Drumul a mers mai departe când paşii mei s-au oprit, urmele nu mai sunt presărate cu rouă de vise de când din Palatul Iubirii zeii m-au izgonit.
Am aruncat cu clepsidre în urmă galopând prin diformitatea oglinzilor care mă cuprindeau nemilos cu priviri lacome înceţoşaţe de rătăciri să-mi sting lacrima în flăcările ochilor tăi dar încremeniseşi în bezna dureroasă a nopţilor de-aşteptare.
Pagina îngerilor s-a întors şi m-a încuiat în risipirile norilor şi într-o neînţeleasă încrâncenare.
Întind mâna prin fereastra cenuşie rugând soarele să-ţi aşeze în palmă călător, sufletul meu, zâmbesc şi oglinda prin care privesc mă transformă în lacrimă mângâind cald, obrazul tău.

amintire

Îngerii joacă şotron pe sufletul meu desenat cu cretă pe caldarâmul încins. Unul aruncă o piatră şi mă loveşte în creştetul gândului ascuns după un vis apoi începe să-mi numere secundele către eternitate: unica, doica, treica… dar a călcat pe linia dintre veşnicii … patisa!…o ia trist de la capăt aruncând cu piatra în şotronul desenat pe sufletul gol…a găsit un alt drum…din asfalt se ridică aburi şi mie-mi cresc crengi de copac şi aripi de gând atârnate în loc de frunze… adie vântul uşor şi aripile mă duc tot mai sus…sus…până la stele…
Mi-amintesc, am mai fost aici când eram fericită…am colindat în Carul Mare printre constelaţii, am alunecat pe toboganul Lunii cu cornul atârnat în jos …
Cobor pe plajă… nisipul îmi îmbrăţişează picioarele, mă afund tot mai adânc căutăndu-i îmbrăţişarea fierbinte…aş vrea să rămân aici, îngropată în amintire…
Mi s-au uscat buzele… caut amintirea cu gust de fragi şi sorb din ea… mi-amintesc, eram cândva doi…am încercat să număr paşii până la noi dar m-am rătăcit între „eu” şi „tu”…nu găsesc drumul, am pierdut harta…cred că au furat-o piraţii când ne-au jefuit visul…
Mă-ntorc şi rog îngerul să mai arunce o dată cu piatra… nici acesta nu era drumul spre tine… însă îngerul îmi spune că a obosit, să aştept ziua de mâine.
Până atunci însă ploaia va şterge şotronul desenat cu cretă colorată pe caldarâmul încins şi sufletul meu va rătăci în abis…

Şi răsăritul mă doare…

Nopţile sunt palide fără tine…cerul încuie spectacolul stelelor sub cortina întunecată a norilor, pumnii sunt înclestaţi de teama că ar putea încolţi în palme sărutul despărţirii. Fără tine visele dorm iar eu stau la căpătâiul nopţilor bolnave de dorul nostru veghindu-le tristeţea…şi răsăritul mă doare când nu răsare din umbra ta…

Înstrăinare

Îngerii-şi îmbrăţişează propriul zbor între aripi.
Vântul împrăştie cu indiferenţă în văzduh ultimul parfum de tei înflorit.
Timpul clădeşte în urma noastră răbdător alte veşnicii şi-apoi le încuie meticulos în clepsidre până când va veni vremea lor.
Destinul şi-a spart ochelarii şi lipeşte etichete pe sentimente catalogându-le incorect.
Semaforul s-a blocat pe sens interzis şi toate iubirile traversează neregulamentar.
E tot mai scumpă iubirea. Cheltuim nopţi înstelate şi curcubeie până când ne rămân din inimi doar teci uscate bune de făcut ceai cu care să aşteptăm sfârşitul.
Pământul îmi fuge de sub picioare. Am defrişat toate amintirile ce-l împădureau şi-acum alunecăm împreună.
Închid ochii. Mi-e mai bine aşa. Mi se perindă sub pleoape toate visele noastre, grăbite. Nu-mi spune niciunul încotro se îndreaptă, îşi fac semne pecetluindu-şi cu aratătorul buze livide.
Doarme oraşul. Din timp in timp fulgerător câte-o lumină oarbă străluceşte fugar.
Aud tăceri galopându-mi răzvrătite prin piept.
Adoarme-mă înainte de-a începe să-ţi aduni paşii. Nu vreau să aud uşile Universului cum se trântesc.

vara

E vară…miroase a zâmbet și-a lucire de stea…a răsărit și apus…a împlinire și dor…a început și sfârșit…a mere ce se coc și-a rază de soare rătăcită-n frunziș…miroase a umbră de dor și-a speranţă și-a fragi ce dau în pârg…miroase a ploaie, a curcubeu, miroase a luna agățată-n întrebări fără răspuns… miroase a tine, miroase a mine…dar niciodată a noi… e doar vară….

Pastel

O Lună mută şi o renegată lumină de stea străjuiesc Palatul din Valea Ruinelor unui Surâs…
Iubiri zdrenţuite îşi târâie paşii printre mărăcini ce înghit cu nesaţ colbul prin care şi-au purtat cândva paşii sprinteni.
Fluturi schiopătează sprijinindu-se în cioturi de zbor.
Zările sunt întunecate, furtuni de-amintiri le adapă cu nori.
Pereţii-s mânjiţi cu nopţi de-aşteptare.
Închide ochii, se-aud tropote de vise din depărtări …

la revărsatul viselor

ştii… nopţile-acelea în care ne agăţam gândurile de poalele viselor şi ne lăsam pradă vârtejului lor nebunesc mă hrăneau…
…ne legănam cu braţele-ntinse în clipa dintre veşnicii râzând în faţă Timpului ce voia să ne-ncuie în banalitatea unui ceasornic, iubirea
…alesesem in nopţile acelea neghina din vise şi păstrasem doar zborul, poate de aceea părea atât de dulce când ne adăpam din ciutura Lunii, fiorul
…târziu, când nopţile se retrăgeau în iatacuri cu braţele încărcate de vise rămâneam fiecare in întunericul dimineţilor sale şi pe-o foaie, presărate câteva rânduri ca să găsim calea-napoi…
auzi?… bat clopote în ritmul tăcerilor noastre chemând demonii să adoarmă în noaptea din care-au venit…scrâşnesc roţile Universului să întoarcă spre începuturi un Timp ce se-apropie ameninţător de sfârşit…

Motivare

Uneori oamenii mor îngenuncheaţi de lumină
Alteori de-ntuneric prea lesne se lasă învinşi
Ne-am născut fiecare câte puţin rătăcind împreună
Neştiind să purtăm singuri povara vulcanilor stinşi

Uneori Timpul refuză sa se-mpartă simetric la doi
Rămân clipe ne-mperecheate pe margini de constelaţii
Mor armate de îngeri în al neiubirii tragic război
Am închis ochii şi am zugrăvit cu vise pereţii Cetăţii

Scriam depeşă Cerului când în praf se zbătea ultima stea
Am cerut prin ea cu insistenţă să nu abdice Seninul
Zdrenţuită era bolta şi am cârpit-o cu inima mea
De aceea am lipsit când făcea prezenţa Destinul