niciodată

te-aştept…înţepenită nefiresc pe veşnicie între două secunde ale unui ultim amurg scurs însângerat peste zare… stau de vorbă cu umbra… detaşată de trup, s-a aşezat în faţa mea la distanţa de-un pas şi mă priveşte tăcut… asteaptă să-i spun, să-i explic… iar eu bâigui încurcată nişte argumente puerile…
mi-am pierdut cuvintele…mi-au rămas doar priviri strecurate din timp in timp cu teamă spre sufletul gol… mă doare locul de unde s-a smuls umbra şi nu pot să gândesc coerent… îmi amintesc de-un minus despre care vorbeai deunăzi, minusul care ne leagă si abia acum încep să înteleg…avem o nepotrivire esentială, ne iubim perfect într-o lume total imperfectă… noi nu suntem o pereche, noi suntem două iubiri desperecheate ale lumii…
te-aştept, aşezată pe treptele amintirii, cu fruntea plecată pe genunchi şi cu gândurile întoarse în timp… niciodată n-a fost neiubire, niciodată n-o s-adorm fără tine…