Mi-ai ridicat Catedrale in cel mai frumos colt de Rai…sufletul tau.
Atingeam norii cu mana si mi te inchipuiam Dumnezeu…
Intre altare de flori rasarite pe dealuri si vai
Straluceau binecuvantandu-ma icoane sfinte, flacarile ochilor tai
Ma plimbam prin vasta Cetate cu pasul incet si cuvantul soptit
Mi-era teama sa calc, mi-era teama c-as fi gresit de te-as fi pamanteste iubit
Mai tarziu, ti-am facut o casuta in sufletul meu
Intr-o mica poiana smaltuita cu flori de primavara-mereu
I-am asezat in pridvor, sa te intampine cand vei veni, crengute de busuioc
Ma gandeam ca niciunui Zeu nu ii strica un strop in plus de noroc
Odaia cea mai de seama te astepta primenita in straie de matase de vise
Orologiul refuza pentru noi sa-si lase in cadere secunde de la-nceputuri proscrise
Imi imbratisai visele ca si cand la sfarsitul imbratisarii n-ar fi fost decat moarte
Mie mi-ajungeau clipele tale adunand intre ele farame de aproape departe
Uneori mi-este teama ca am gresit iubindu-te, dar noi ne-am iubit ca in Rai
Eu iti zambeam ingereste, iar tu pentru mine noi anotimpuri nasteai…
fatadefragi 
le temps des cathédrales… versurile sunt splendide…
ApreciazăApreciază
Multumesc, Melanie!
ApreciazăApreciază
alte lumi, aici pe pamant… spor la neintoarcere!
ApreciazăApreciază
🙂
ApreciazăApreciază
Se spune că nu Catedrale am ridicat
Că-n suflet am Iad îndemnând la al cărnii păcat
Că norii erau gânduri păgâne doar frumos zugrăvite
Suferințele dumnezeiești erau false chinuri, dureri închipuite
Că am atras în Cetate cu intenții negre și rele
Pe cele mai albe dintre strălucitoarele stele
Că altarele împodobite cu flori
Ascundeau lăcomie pentru ale fecioarelor încuiate comori
Iubirea că am cerșit-o nevrednic din casă în casă
Că primăvara am transformat-o în iarnă geroasă
Că-s un zeu născut din pământ puturos
Că tot ce ating se preface urât din frumos
Timpul iubirii că l-am oprit din veșnicul lui drum
Că visele toate le-am ars prefăcându-le scrum
Mi-a fost teamă că ai greșit, vei crede, iubindu-mă ca în Rai
Dar anotimpul ce ți l-am născut e pentru zâmbetul ce în cuvinte mi-l dai
Pentru iubirea ce prea mereu nu știu cui s-o spun și greșesc
Pentru palma în care păstrezi alungatul meu „Te iubesc”
Pentru tine cu lacrimi străine-am zidit
Catedrala iubirii din cel mai roșu granit
Nu asculta ce se spune, nu sunt nici cerșetor și nici împărat
Sunt doar un cuvânt de iubire pierdut, tu l-ai găsit și în sufletul tău l-ai păstrat
Legea nescrisă a dragostei spune că atunci așa trebuie să fie
Eu să mor zidit de viu într-un zid de căsuță din a iubirii tale Împărăție
ApreciazăApreciază
ca o trestie-n vant nu ma plec dupa vorbele auzite prin targ
de aceea casuta mi-am ridicat-o in poiana gandului tau pe vremea cuvintelor date in parg
nu-mi pasa de alte despletite fecioare care de la izvorul cuvintelor tale se-adapa
catedralelor ridicate de tine voiam doar sa aduc ofrandele mele:amurg, iubire si apa…
stapanitorul Timpului am stiut fara sa mi-o spui ca nu esti
dar mi-au placut totdeauna ivite din cuvintele tale, ale anotimpurilor povesti
in adancul oricarui trup se ascunde un suflet care nu tine cont de mariri
in acesta ti-am facut vreme si loc sa iti lasi ale cuvintelor tale zidiri
daca esti cersetor ori imparat in asta lume pentru mine este lipsit de importanta, oricum
n-am gresit iubindu-te ca in Rai, cartea scrisa pe suflet n-o sa arda niciodata prefacandu-se-n scrum.
ApreciazăApreciază
Frumos! Mai ales sfarsitul 🙂
ApreciazăApreciază
Multumesc!
Sfarsiturile, ca si inceputurile trebuie sa fie frumoase, vor fi totdeauna parte din noi.
ApreciazăApreciază
A republicat asta pe fata noptii și a comentat:
Imi imbratisai visele ca si cand la sfarsitul imbratisarii n-ar fi fost decat moarte
Mie mi-ajungeau clipele tale adunand intre ele farame de aproape departe
Uneori mi-este teama ca am gresit iubindu-te, dar noi ne-am iubit ca in Rai
Eu iti zambeam ingereste, iar tu pentru mine noi anotimpuri nasteai…
ApreciazăApreciază