Uneori oamenii mor îngenuncheaţi de lumină
Alteori de-ntuneric prea lesne se lasă învinşi
Ne-am născut fiecare câte puţin rătăcind împreună
Neştiind să purtăm singuri povara vulcanilor stinşi
Uneori Timpul refuză sa se-mpartă simetric la doi
Rămân clipe ne-mperecheate pe margini de constelaţii
Mor armate de îngeri în al neiubirii tragic război
Am închis ochii şi am zugrăvit cu vise pereţii Cetăţii
Scriam depeşă Cerului când în praf se zbătea ultima stea
Am cerut prin ea cu insistenţă să nu abdice Seninul
Zdrenţuită era bolta şi am cârpit-o cu inima mea
De aceea am lipsit când făcea prezenţa Destinul
Liniştea aceasta creionează în noi palide lumi încremenite în moarte
Între munţi de iubire legănându-se puntea tăcerilor adânci ne desparte
Pajişti întinse de un verde primavăratic smălţuit cu senin de nu-mă-uita
Câteva stânci şi o mare de zbucium zadarnic stau încuiate în inima mea
Strigă nelinişti din noi creionând anotimpuri cu glas de rănit pescăruş
Mi-amintesc nisipul cerând bir căldura trupurilor după al iubirii urcuş
Creionează în noi anotimpul uitării vaste întinderi presărate cu dor
Mă visez încă în nopţi reci de-aşteptare al amintirilor tale nescrise izvor
Pas cu pas rătăcind prin această profundă tăcere să nu mor îndrăznesc
Cu buze mânjite de-un surâs zdrenţuit de tristeţe la poarta visării cerşesc
Ţin în palmă ascuns de priviri deşănţate un sărut ponosit de atâta purtat
Liniştea aceasta zămisleşte-n cenuşiu Timpul în care tu nu mă vei fi uitat
vezi, doar o candelă mai arde pe drumu-acesta prăfuit
numai o candelă-i aprinsă dar flacăra i-a obosit
şi-ntinde umbra-ntunecată în colbul primitor ce-o-ngroapă
se-aud tăceri mergând alene spre nicăieri să o petreacă
sunt palide şi-abia suspină într-un cortegiu înveşmântat
în constelaţii renegate de zori ce nu ne-au mângâiat
vezi?… vie-i candela din vise şi încă pâlpâie cu teamă
învaţă-mă să ard sub paşii tăcerilor ce ma destramă
să fiu cenuşa lumii ce se zbate în curcubeul părerilor de rău
învaţă-mă să-ţi ard sub pleoape şi să renasc din jarul tău
sunt clipă alungată din clepsidre…
mă dor zbaterile ţărânii când soarele îşi scaldă miezul fierbinte în ea,
trăiesc durerile facerii ierbii împreună cu pământul când se lasă dezvelit de puritatea zăpezii,
tresar când mugurii pocnesc din degete făcând să răsară pe crengi minuni cu gene prelungi,
de-atâtea ori am ţinut în palmă zgura amintirilor Lunii, de-atâtea ori ţi-am dus dorul, suspin ce-nnoptează adeseori, obosit de lumesc, în inima mea…
vino, tălpile viselor îmi ard de dorul drumului îngerilor… întinde mâna şi-ţi voi aşeza în palmă rotundul gândurilor fierbinţi sub veşmântul de stea, compromisul uitării cu lacrima pe care am ascuns-o în inima ta…
Stelele îşi întind cu blândeţe povara luminii să-şi primească odihna în luciul viselor.
Aştepţi.
Sprijinit în toiagul amintirii, cu acelaşi zâmbet care-mi dăruia seninul şi lăsa susurul învolburatelor tale gânduri să mă colinde…
Aştepţi lăsând aşteptarea să-şi deseneze umbra peste îmbrăţişarea celor mai frumoase vreodata amintiri…
Voi veni la hotarul dorului în fiece noapte să-mi oglindesc sufletul în fântâna de-odinioară … nu mai plânge demult, îi este izvorul secat şi cumpăna îi e uscată de-atâta oftat…
Bate vântul şi-i loveşte ciutura de zidul tăcut… ecoul tace, nu mai sunt întrebări, răspunsurile plutesc în aer cu miros de stătut… E secată fântâna… dacă ne-am fi îngrijit, atâtea suflete însetate din limpezimea ei ar fi sorbit…
Aştept…
Un cais îşi arde însingurat făclia împrăştiind parfum de-amintire, stelele s-au înecat şi întunericul se răzvrăteşte în mine…
Pe înserat, când ziua îşi stingea văpaia, gânditoare, încet, ca pe o ţigară, peste asfinţit
Se întrebau caişii bătând mărunt din gene (fără noimă) dacă s-ar fi putut să nu ne fi iubit
Ei ştiu povestea, le-am repetat-o de atâtea ori şi-mi pare că s-au molipsit de fericire
Încât s-au îmbrăcat în straie de mireasă rugând albinele să dea de veste că îşi cauta un mire
Pornit-a să le scalde-o ploicică în murmur cald, cu-alint de proaspăt stârnit de pofte vânticel
Şi-apoi ca un descântec, c-un divin parfum şoptiră cu timiditate zării că îl doresc numai pe el
El le cunoaşte dorul de-anotimpuri ne-ncepute, de dimineţi înrourate şi de amurguri fără de sfârşit
El a ştiut să certe şi s-alinte când toate urgiile pământului fără de milă peste coroana lor au năvălit
El a tunat cu glasul aspru să se-adune norii, dar tot el, mărinimos după furtună s-a înduplecat
Să-şi plece fruntea lăsându-se de fructe moi cu gustul dulce-amărui ademenit şi-apoi să cadă în păcat
El mai apoi s-a-nstrăinat cu totul neîntemeiat când toamnei reci a trebuit să se supună
Să smulgă frunze veştede şi să le-amestece în nopţi târzii cu ploile-ngheţate şi cu tină
Şi-apoi cu furie, când crengile lipsite de strălucirea de aramiu îmbujorat au devenit
A răsturnat tot cerul peste lume şi-n fulgi de nea cu toată dragostea i-a-mpodobit
Şi-apoi… nu îşi mai amintesc prea bine ce s-a întâmplat… fără să prindă veste aţipiră
Şi dintr-un somn prelung şi încărcat de vise în primăvara asta minunată se treziră
Se-ntind cu ramurile înveşmântate-n alb, clipind ades din gene lungi, zâmbind în soare
Chiar dacă iarna a fost aspră şi obrajii cu viscol neîndurător i-a pălmuit
Sărutul vântului ce s-a întors primăvaratic cu-atâta dragoste i-a răsplătit.
Când cerul pleoapele-şi coboară peste zare, ostenite de-atâta bucurie, florile cu glas pierdut şoptesc,
Abandonându-se-adierii vântului se lasă adormite… au înţeles acum de ce atât de tare te iubesc…
Cerul meu poartă pecetea furtunii cuvintelor tale
Miezu-i fierbinte îmi răvăşeşte punctele cardinale
Dimineţile fără tine îmi sunt condamnate la noapte
Botezate în Raiul Cuvintelor visele mi se transformă în şoapte
Drumul poveştilor se zăreşte printre porţi larg deschise
Îngerii dănţuiesc printre ruguri arzând de iubire aprinse
Înlănţuite peniţe să răsară stele pe cer se ostenesc
În Edenul Cuvintelor am ales doar pe tine sa te iubesc.
