Întunecare

Ninge… Ca și când cerul ar vrea sa bandajeze durerile noastre lumești… Mărțișor îmi strecoară în suflet teamă și surâsul lui este schimonosit de durere…
Ghioceii împrăștie în lume miros de pucioasă și primăvara s-a întors din drum…
Vino aici!… ți-aș spune, dar unde să te chem, unde sa te ascund când intunericul lumii sparge clepsidrele timpului nostru?
Ninge, și incremenirea pune stăpânire pe noi…

.

Să dormim, iubite.
Ne-a rămas iubirea cuibarită într-un ceas care nu mai știe să numere clipe.
În ceasornicul îmbătrânit, a cărui inimă pentru noi nu mai bate,
Să ne lăsăm timpul să adoarmă visând la eternitate.

Îmbrățișare

E prea târziu, iubite, să m-alungi
Îți curg prin vene amintiri cu mine
Nu e venin mai dulce să-ți aline
Tristețile când nu poți să le-atingi

Așază-te pe prispa unui gând
Alintă obraji de noapte-ntunecată
Mă cheamă iar, soptit, ca altădată
Și-o să mă simți prin vise alergând

Să-ți spun de mine… Încă port
Ca tine, odinioară, în buzunare
O jumătate-a lacrimii amare
Și, expirat, spre fericire-un pașaport

Incă mai stau pe-o margine de lună
Și ațipind în șoaptă îngerească
Din iarba dorului las gândul să cosească
Până când fâlfâie cocorii a lumină.

Florii

„Fragoste, dragostea fetei de fragi, uite un cuvânt pe care l-am născocit anume pentru tine.” 

Cum să lași o lacrimă să cadă
In pustiul unei veșnicii?
E clepsidra de cuvinte seacă
A-nțeles că nu mai știi să vii
Când târziul dorul și-l petrece
In caleașcă fără bidivii
Cum să îi șoptesc inimii, oare,
Că e scurtă calea intre veșnicii?

Așteptare

Felinare împrăștie pe pământ lumini ruginite
Noaptea, înfășurată in voaluri cernite tivite pe poale cu sclipire de stea adoarme sprijinită de tâmpla mea…

Consolare

Taci, vântule…
Nu mai boci printre crengi
Plecata-i demult, nu-ți aude chemarea
Nu mai trânti ușile nopții strigând
Se sfărâmă povești
Când ti-ascult frământarea
Vântule… taci…
Ce să-i spui când n-aude
Când de foșnet străină-i
Și nu are glas
Cu ce vorbe să îmbraci crengile ude
Ascultă-ma, vântule,
Taci…taci… taci…
Ascunde-te-n brațele mele
Sunt goale cum goale-s
Cămările nopții prin care umbli nebun
Strecoară-te-n suflet
Te-așteaptă acolo
O lume înghețată fără stapan

Eclipsă

Locul in care adorm stelele si-aminteste de noi
Sărutările cerului ce-mbujorau cândva obraji de fragedă câmpie povestesc despre fecioare încununate de maci și de ploi poleindu-le umerii goi, de foșnet împrăștiind miresme de dor pășind in vârful picioarelor peste creștet de nor

Se zvârcolește în ceruri Luna mușcată de guri înrăite…
Buruieni cresc in pământuri odinioară sfințite, se dezlănțuie aspre furtuni in depărtări, tună cu glas răgușit in o mie de zări, cad tăceri sfârtecate cu furie de șuvoaie de ploi…

Ii pun degetul furtunii pe buze…
– Taci… Abia au adormit câțiva îngeri in cer. Din fulgerul tău s-au aprins candele-n mine Si-abia învățasem să sper…

 

Epilog

Nu s-a întâmplat nimic. S-a stins o vrajă.
Timpul şi-a agăţat poalele în ghimpii uitării, s-a învârtit o vreme în loc şi-apoi a căzut. Toate clepsidrele s-au spart şi cioburi s-au amestecat cu secunde cândva preţioase.
Plaje cu nisip sclipitor dorm adâncite într-o noapte fără sfârşit.
Liniştea bubuie asurzitor în timpane.
Flăcări îngheţate refuză să se stingă în suflarea tăcerii.
Pescăruşii îşi cer strigătele înapoi, marea îşi adună dantelele şi încearcă să le cârpească.
Îngeri în veşminte cernite bat la ceruri golite de stele.

Nu s-a întâmplat nimic. Timpul nu-şi mai aminteşte cum e să iubească.
Rătăcind în bezna unei palme strânse, o minune s-a stins.

Văgăună

O uitase timpul intr-o scorbură a minții lui
Întâmplare nepetrecând secunde in ceasornic
Respirație întretăiată sprijinindu-si căderea pe fluturii nopții
Abis ciobit de anotimpuri bezmetice
Stol de pasari cu zboruri fugare
Cireș cu albul sfâșiat de o suflare
Rouă înghețând talpa timpului ce-o apasă
Amintire sorbită din ulciorul golit
Vis la picioarele vremii chircit
Timp rătăcit

Întâlnire

Ia primăvara aceasta in palme
Sărut-o. N-o să te știe
O să privească mirată
Cum dinr-o îmbrățișare
Îi zvâcnesc zboruri prin vene
Și-i cresc aripi de păpădie
Strânge în brațe copacii.
Auzi cum dansează
In seva lor dorul
De floare, de frunză,
De pasăre întoarsă?
Vindecă-ti rănile iernii
Plecându-ti genunchii
În verdele încă stingher
Primăvara din palmele tale
Înflorește
Vezi? Încă mai știi
Descântecul Cerului
Se dezlănțuie ploi
Feciorelnic, primăvara
Își scaldă privirea
In fiecare din noi.

 

Păcat

Purtam in suflet veșnicii bolnave
Toți vracii clătinau din cap când ne vedeau
Ne apăruseră stele pe trup
Din ochi curcubeie incomplete ne răsăreau
Mie-mi lipsea rosul, lucru pentru o iubire esențial
Tu purtai prea mult negru, cred că te molipsiseși de la pereții șubrezi ai nopților pe care cu bucăți de vise ii sprijineam
Recunosc, părea ciudat sa amesteci cu negru orice culoare ca să zugrăvești fluturi, dar din încropirea aceasta, cât senin izbuteam!
Lumea ne privea cu reticență,
Sunt rari izgoniții din Rai pe motiv ca nu au cules mere  și-au hrănit șerpii cu vise verzi

Zămisliri

Îți amintesti taina îngerilor?
Am descoperit-o  intr-o noapte
Când adunam stele si le striveam miezul fierbinte-ntre șoapte
Veniseși înfrigurat, cu o jumătate de lună in desagă
De-atata dor uitaseși gustul parfumat de fragă
Iarna-si incrustase pe trupul tău memorii
Ți-am adunat obrazu-n palmă ca să o dai uitării.
Și am intrat în casă amândoi
Purtai in brațe cerul însă taina luminii se-ntâmpla in noi

Furtună

Ninge copilăreşte, alintat, mofturos, ninge peste poveşti, peste vise, peste drumul spre tine
Ninge apăsat, răvăşitor, cum un sărut se răzbună împrăştiind furtună  prin tine,  prin mine
Ninge ca la început de lume, aproape barbar, învolburat, ninge bărbăteşte, liber, tandru, şoptit,
Peste mâini, peste pleoape, peste buze-nsetate, ninge frumos, uşor ostenit
Ninge-a poveste ce din cer se desface când palmele noastre îngheţate fac pace

Zbor

Îmi e dor de tine. Nu-i nimic la fel
Sunt ca un cocor ce-a amânat să plece
A venit înghețul crâncen peste el
Cerul s-a îmbrăcat in plumburiu si-i rece.
Și mi-e dor de tine neconvențional
Așa cum bezmetic zboară după soare
Un cocor ce-și pierde punctul cardinal
Îmbătat de vise veșnic călătoare

Închinare

Stelele au închis obloanele cerului și vântoase se zbat în încleștarea nopții. Îngeri aprind tăcuți candele la icoana fiecărei amintiri.

Ard…

Repatriere

Nu-mi trebuie fărâma de lut ascunsa-n tine 
Când stiu ca porți in suflet înfloriri
Din raiul tău ciorchine cu ciorchine
Cules-am gustul dulcii nemuriri
Vezi? Ne  zâmbesc cocorii a plecare
Azi cerul va plăti lutului vamă
Pictată dintr-o simplă întâmplare
Semnez,
O frunză rătăcită-n toamnă

De-aș fi

De-aș fi venit in fiecare seară
Din trunchi ciuntit să lăstăresc vioară
Cu foșnet din înmugurire tandră
De-aș fi încolțit in visele-ti, Ciuleandră
Din aripile-mi platoșă să-ți fac
De-o amurgi iubirea să-ți fiu leac
Si, adormind la rădăcina unei nopți
As fi rămas captiva Raiului ce-l porți?

Vals

Însufleţite drumuri călăuzesc spre suflet parfum de tei în floare.
Te-aşezi pe-o banca veche, cu lemnul scorojit şi-o-mpodobesti cu-n trandafir ce-l porţi cu tine ca pe-un sărut de fată îmbobocit.
Aprinzi o ţigară şi o melodie începe să-ţi cânte în gânduri. O sorbi pe-ndelete ameţindu-te ca de-un vin uitat într-o cramă veşnicii la rând. O fantasmă dansează adunându-şi trupul din parfum de nebună-nflorire. Închizi ochii şi o laşi să-ţi amestece anotimpuri în minte, să-ţi alerge prin vise râzând fericită, ducând cu sine melodia departe, în nemurire…

Se înnoptează şi-n aerul rece al înserării teiul îşi împrăştie povestea. Eşti acolo, aşezat pe o banca, îngândurat, împrăştiind alene fumul unei ţigări. Aştepţi.

Ecou

Ni se dăruieşte în verde încărunţire
Anotimpul ploii, rodnic în iubire
Mă întorc în locul unde s-au născut
Curcubeul, visul, umbra primului sărut
Prima mângâiere, primul rămas bun,
Dorul, gândul, calea primului suspin
Te găsesc acolo, între gene-ascuns
Tainică-ntrebare fără de răspuns
Ostenit de drumuri lungi până la stele
Vino, îmbrăţişează întoarcerile mele
Si adormi în braţe de flămândă umbră
Sătulă să plece nicicând să ajungă

Adăpost

Cineva imi umbla noaptea prin vise
Cu pasul greoi si cu gânduri ascunse
Scormonesc prin sertare mâini noduroase cu degete lungi
Strigându-mi dintr-o mie de guri să nu te mai iubesc ca atunci
Nu stiu ce vrea, de ce  imi frânge cărările,
Cu ce drept imi striveste împrimăvărările,
Sunt țintuită cu asprime in oglinzi rele
Ce-mi închid curcubeul in ploi paralele
Tuna asurzitor cu glas răgușit
Că minunea de-a te fi îndrăgostit s-a sfârșit
Mă cere timpul înapoi
N-o sa mai alerg desculță împărțind curcubeie prin ploi
N-o să-ți mai sărut surâzându-ti tâmplele ude
Când ma vei scălda in dorințe ascunse, flămânde
Imi scormonește de-o vreme prin suflet cineva
Cautand locul in care-am ascuns umbra ta
Să nu spui, te-am păstrat în privire sădit
Veșnic adăpost al Iubirii, niciodată iubit.

Descântec

Vino
Floare îmbobocita
Din spaime
De il ridică
Vino
Vânt,
Vino
Furtună
Să îi aduci
Veste bună

Curcubeu
Înaripat
Întoarnă-mi-l
Din păcat
Lângă
Vatra dorului
La cuibul
Norocului

Fundatie

Am început sa construiesc un Rai din care poti pleca de vrei ori poti sa stai. Nu stiu cum fac, din neglijenta poate, imi ard si visele si  Raiurile toate. Raman doar cu un lot de Cer încenușat, pustiu mereu, de noapte indoliat.

Ne-ncăruntită primăvară

Se cunoscuseră demult, la o loterie a amintirilor. Lui îi plăcu simplitatea ei împodobită cu maci ce tresăreau la fiece privire pe care i-o arunca. Atât de mult o voia încât a prins-o de mână strecurând-o în buzunarul cu amintiri.
De-atunci se ştiu, se caută, se strigă…
Închiriau pe-un zâmbet stângaci câte o stea. Ea îi tăcea cald în suflet, el strângând-o la piept tăcerile de pe buze însetat îi sorbea.. Îi citea toate învierile gândului şi-apoi, cu-ndrazneala de iederă, prin verdele iubirii-l purta.
Uneori timpul se oprea să-şi tragă suflarea pe steaua cu dor. Le binecuvânta sărutul şi se împărtăşea din tainele lor. Apoi, cu pana strecurată-n a vremii călimară i-a sorocit, nu regi pentru o zi ci pentru totdeauna neincaruntita primavara.

Credință

Sunt steaua răsărită in lacrima- ți fierbinte
De-atata vreme nu-ndrăznește Inaltul să mă ceară
Lutul mi-e Cer, imi strigă noroiul „Ia aminte!”
Desi doar strălucire am fost in călimară
Si de atatea ori ți-am fost rostire,
Si adormit-am stat sub pleoapa ta
Ma incearca-un  dor acut de nemurire
Aș vrea sub vise sa pot iarăși înnopta

Topologie

Sunt vecină cu ploaia. Ne bem cafeaua impreună în dimineți vineții când rătăcită de vise, cu ochii deschiși incă mai cred c-ai să vii.
Sunt vecină cu ploaia, îmi zâmbește cald ropotind pe trotuar și mi-e dragă când mângâie blând câte-un prăfuit de-amintiri felinar.
Sunt vecină cu ploaia, deseori o adăpostesc în sufletul meu și mă spăl de păcatul de-a te păstra în suflet mereu. Impărtim impreună aceeași fereastră, eu îi povestesc de iubire, ea, desenându-mi-te curcubeu despre tine îmi dă de știre. Uneori este sobră, inteleaptă, ca o femeie cu fața de vreme ridată. Alteori, nebunatică fecioară, mă cheamă cu glasul strigat s-alergăm impreună prin cer, cum făceam noi odinioară. Adeseori tace întristată cu ochi cenușii și privirea înghețată.
Sunt vecină cu ploaia, locuim fiecare pe câte o stea. Tributare aceluiași cer, o împrumut uneori din lacrima mea.

Chiriași printre stele

Îmi plăcea pieptul tău când îl simțeam zbătându-se sub tâmplele mele
Adapostit de păru-mi răvășit de arșița vreunui gând nerostit
Îmi plăceau palmele tale trasând dorințe cu forme perfecte printre tăceri inegale
Peste freamătul iscat de căldura unui sărut în adâncul palmei iscusit strecurat
Voi șopti totdeauna rugăciuni pentru un suflet cu trup de poveste
Pentru gânduri și vise, pentru o mângâiere ascunsă-n cuvinte ce dulce-amăgește
Îngenuncheată în fața Iubirii totdeauna cu-ndrazneală voi cere
Un strop de lumină din stele tivind cenușiul unei vieți efemere

Primăvară mereu

Mergeam adeseori sa dorm in cer. Nopțile își deschideau porțile înnegrite si ma lasau sa pășesc pe meleaguri sfințite.
Mirosea a iubire pe fiece cale, mi-era ușor sa ajung pana la visele tale.
M-asteptai totdeauna. Cu o clipa-nainte imi pregăteai o licoare din alese cuvinte. Pentru mine anume porunceai cireșilor sa înflorească. Supunandu-se veseli împodobeau cu albul lor dragostea noastră. Ma lăsam îmbrăcată cu parfum de petale si-ncuiata cu săruturi in visele tale.
Înfiorate, cădeau spre pământ primăveri…

Stii, totdeauna mi-a plăcut să-mi petrec noptile-n cer…

cea intarziata mereu

Această dragoste goală
sădită în sufletul tău
ca o ciutura însetată
ori ca un ecou
ca un miez de lumină
tivit de-nnoptari,
ca un cuib de înger,
cu ciuntite aripi de dor,
ca parfumul unei flori
strivită de încă sămânţă,
ca o aripă ne-mperecheată
care tânjeşte a zbor,
ca o fărâmă de lut uscat
închipuindu–se zeu…
ca un strigăt de credinţă
înăbuşit sub o palmă de-ateu

atât am de dat,
din asta-s zidită eu,
cea întârziată mereu

Raiul pe pamant

Fereastra larg deschisà mã întâmpinã cu rãcealã. Frunzele se zbat palide în bãtaia vântului furios. Deasupra felinarelor cerul ísi întinde întunericul cu asprime. Mi se face frig… Îmi asez pledul pe umeri si el mã îmbrãțisează sporindu-mi înfrigurarea. Închid ochii si mã cufund în cãldura amintirilor. Prea mult întuneric…aprinde-mi o stea! Vreau sa-mi intind palmele si sa ating lumina ta…îmi mângâi obrajii cu palme-nghețate… ce vifor, iubite, în suflet îmi bate!…

Abia cazute, frunzele suspinã… In urmă-le, copacul, resemnat, se-nclină, și-ntinde creanga goală spre pământ… dar nu e mângâiere… e numai vânt, vânt, vânt…

Nu mai e foșner, nu mai e poveste, nici licărit de stele nu mai este… Nu-i veselie îndreptata cãtre cer… Ramase Raiul pustiit, stingher… s-a sfărâmat în cioburi ca frunza întomnată… Zidește-l tu, iubite, de poti, încă o dată!

Duminica întorsului cuvânt

Şi-i pace, în sfârşit…
Se-ntinde leneş umbra unui răsărit
În vază florile au înviat
De când parfumul tău le-a sărutat
Azi dimineaţă roua din grădină
Vestea o zi cu limpede lumină
E încă verde-n jur, tomnatică adiere
Îmi toarce-n gând puf de gutui şi miere
Îmi umple coşul viselor cu alint
Duminica întorsului cuvânt

Află

te-am spus
trecutului
care mi te-a descris
flacăra
ca cea pe care
am văzut-o în vis
te-am spus deşertului
care nu contenea
să-mi spună că
arde dogoarea
din inima ta
te-am spus izvorului
din care-am băut
şi-am aflat că în tine
are-nceput
mi te-am spus
pleoapelor
sub care te-ncui
în fiece noapte
lângă ochii
căprui

chiromanţie

alintate
curge-vor şoapte
aşezate cuminţi
de-a lungul
drumului
ce ne desparte
între mătasea
credinţei
şi rătăcirea
dorinţei
ierta-ne-vom
nemurirea
odihnind-o
într-un
veşnic
sărut

Unui zeu, suvenir

O să îndrăznesc să te scriu într-o zi. Să te ating cu degete tremurânde, cu teama fericirii pe buze să-ţi ating tâmpla uşor… cu sărutul înaripat până la sufletul tău o să zbor.

O să îndrăznesc într-o zi să te chem. Nu, nu la telefonul acela care m-a trezit în miez de noapte cândva. O să inventez un alt mod de-a striga, să se-audă şoapta mea până la inima ta.

O să adun într-o zi tot timpul pierdut şi-l voi reedita. O parte o să ţi-l dau ţie să-ţi faci din el stea; unui zeu, suvenir din veşnicia mea.

drumul tacerii

Ma intorceam in ziua in care mi-ai lasat amintirea sa moara
Am vazut-o pierzandu-se-ncet, ca un fum de tigara
N-am strigat-o, m-am apropiat de tampla sub care
O pastrasesi cu drag, cel mai pretios dintre odoare
Am sarutat-o usor, cu teama instrainarii pe buze uscate
Si am plecat sa-mi petrec amintirea spre moarte

într-un fel

Mă îmbăt cu parfum de tei îndoit cu tàcere…
Te iubeam într-un fel, așa cum teiul își iubește parfumul dar și-l împrăștie-n vânt, bucurie a tuturor
Într-un fel erai al meu înainte de-a fi al oricui, înaintea cerului si-a astrelor lui, inaintea zilelor mi-erai lumină,
Într-un fel, totdeauna altfel mi-erai
Sorb dor îndoit cu o lacrima din aceeasi cupă din care amândoi, însetați de Iubire, împlinire-am sorbit…
Mai trec uneori pe calea zeilor
Ma privesc ciudat cum umblu cu golul desăgii atârnat de suflet, rascolind colbul cu pasi târșâiți
N-am bătut la ușa nemuririi tale, n-am s-o fac vreodată,
Îmi cunosc lungul pașilor chiar dacă frântul aripii doare când încerc să privesc peste uitate de iubire hotare
Cândva erai al meu fără să te cer și fără să mă știi îți eram
Vezi frunzele-acestea? … Nu stiu sa fosneasca pe limba noastră și verdele lor mi-e străin…
Străină-ti sunt ție și eu, muritoare cu suflet pocal încărcat cu pâine și vin

mi-e ruga bolnavă si cântecul sec

am făcut cărare bătută de-aici până-n rai
felinarele își împiedicau luminile de trotuare colțuroase
și cădeau pe pământ zdrelindu-și genunchii
păsările destrămau văzduhul în fuioare
norii clădeau temnițe pentru vise

ploua, ploua cu parfum alb de liliac
fredonând agale o melodie de demult…

frunză verde de iubire,
anotimp de înfrunzire
lacrimă de nemurire
frunză verde de-mpăcare
înfrunzi dorul și doare
colo-n miezul câmpului
în pacea pământului
în cântecul cucului
lacrimă de așteptare
cuibărită în frunzare
doare-n piept de rai când trec
brațele când le petrec
peste umeri goi de tine
aripă de nemurire…

Azi mi-a zâmbit un mugur de cais

Ploile și-au împlinit porunca: pamântul mustește lumină sub apăsarea pașilor.
Izbăvite de întuneric, primăveri se veselesc alergând prin seva copacilor făcând mugurii să pleznească de fericire, închinându-se alb către Cer. Veni-vor dulci binecuvântări dintr-acolo…
Vino! Poruncă-i să zămislim Raiul in fiece suflet ostenit de umblet înghețat!
Hai să împletim ploile în trei, în șapte, în mii de șuvițe, să ne legăm cuvintele de Înalt și să ne legănăm între Lumi vestind întoarcerea Luminii în noi!

primăvară uscată

nu mai știu când mi-e dor… inchid pleoapele strâns și-n mine ard nopți
nopțile-n care trupul meu își căuta rostul în palmele viselor tale
in care freamatul gândurilor înmugurite
sfâșia drumuri nebătute și împărțea prin noi mii de cărări
știu…nu va mai fi primăvară vreodată
nu mai pasc pe pajiștea dragostei, miei
îngenuncheată-n tine îmi va sfârși ultima șoaptă înfierata
lăsând în urmă rostul unei altfel poezii

La târg

Am fost la târg ieri
Toți precupeții vindeau muguri de primăveri
Muguri timizi, pufoși, moi și calzi,
Abia mijiți feciorelnic dintre zăpezi
Erai și tu, te-am zărit prin mulțime
Așteptai ca o primăvară anume să se uite spre tine
Să-i zâmbești îndrăzneț, să o faci să roșească
Să-i sorbi privirea făcând-o în tine să-nmugurească
Erau multe primăveri, și-atât de greu de ales
Unele erau cochete, zâmbeau alintându-se cu subînțeles
Toate erau lăudate de târgoveți ca fiind de soi princiar
Aveai de unde alege de-ai fi voit mai multe primăveri chiar
Într-un timp ni s-au întâlnit privirile. Nu știai,
Venisem la târg să caut pereche unei primaveri inmugurite in Rai
Se trăgea din vița nobilă a unui sărut învechit
Avea formă de suflet, ai privit-o și de sufletul tău s-a lipit.

aproape lacrimă

e-aproape moarte…
e pasul tulbure prin glodul
drumului ce ne desparte
de aceea am ales cerul
am făcut pact cu toate astrele lui
să mă strecoare într-o bătaie a inimii tale
când privești un amurg
sau când asculți un cântec de jale
port în mine amănuntele unui dulce păcat
și anotimpul nostru neîntinat
e-aproape vis, brodat c-un pic de amăgire
strecurată printre gene întredeschise
e stralucire
aproape tăcere
și mai e un pic nebunie
în cum vrei să tac

știu, noi am fabricat nebunia
pe cand croiam aripi
din zborul iubirii

aș putea să-ți spun că aș veni
că mi-aș lăsa capul pe pieptul tău
și aș asculta zumzetul cuvintelor
dinaintea începutului
aș tresări auzind
cum se formează din vâltoarea lor
numele meu
și-atunci te-aș săruta nesfârșit
să nu apuci să-l rostești
să mă porți în tine la infinit…
n-o să-i cer zborului iertare
ți-aș mângâia tâmplele sub care
gândul de mine adeseori s-a zbătut
aș putea să-ți vorbesc despre mine
despre cât m-a durut
să fie-aproape moarte în sufletul meu
să-mi fie pasul tulbure
călcând prin cer
apăsat
căutând urmele unui zeu
cu numele tau

Îngerindu-ne

Orfani de vise adună povești
Le frâng pe genunchii vorbelor ca pe surcele
Socotind c-ar putea aprinde Infernul cu ele
Înșelătoare părere…
E mult de când l-am stins cu un sărut
Neștiut
Nuntitu-s-au teii cu trup de plop
Împodobindu-l cu stele
Din mângâieri răsărit-au muguri de Rai
Vorbind pe limba Cerului și a Luminii
Deschis-au lacătele înnoirii
De la parfumul teilor în floare
Au învățat cuvintele să zboare
De-acolo își iau seva curcubeie
Deschizând cerurile când dănțuiesc..

Învățător de tristeți,
In mine scâncesc veșnicii
Când mâinile-ți dezleagă fantasme
Din lacrima vântului sorbind, reînvii
Pe rugul chemărilor tale.

Atat

Atat imi lipsesti: cat sa pot respira pacea cuvintelor din linistea ta
Cat sa-mi pot aminti de ce dupa noapte se naste o noua zi
Imi lipsesti dinspre vise, dinspre nori, dinspre soapte,
Imi lipsesti, adunare cand totul in jur de rostul cuvantului brutal ma desparte,
Atat imi lipsesti: cat s-ascult melodia din sufletul meu.
Stiu… drumul intoarcerii e greu, tot mai greu si absentele incep sa fie parte din noi
Zapezile de-altadata s-au schimbat, ostenite de alb, in noroi,
Si-mi lipsesti cat sa faci ordine-n prapadul din jur
Ma ingrop in cenusa cuvintelor, sa le-nvii te conjur
Atat imi lipsesti: cat sa pot accepta minciuna ca dupa intuneric se naste lumina,
Ca dupa ploi nesfarsite cerul zambeste imbujorat
Cat un curcubeu imi lipsesti, cat o mangaiere divina binecuvantand un pacat nevinovat.

Adormitor

Cerul imbufnat si-a acoperit fata cu palmele cetii si tace… L-am rugat sa ma lase sa aprind stelele dar m-a izgonit cu un gest scurt, repezit… Cand stelele sunt pedepsite nici ingerii nu cuteaza sa umble… Isi pleaca genunchii si asteapta cuminti incuviintare sa imprastie vise. Dar portile-s ferecate si-i noapte, tarziu… Stelele suspina cu dor de lumina, ingerii se foiesc cu neastamparul lor ingeresc privind pe sub genele lungi intrebator… Zambesc inspre ei si-i indemn sa aiba rabdare, curand voi adormi Cerul cu o mangaiere pe tampla… Stelele au pregatit deja Carul Mare, visele surad ascunse sub plapuma unui nor…
E vremea ingerilor si-a stelelor, viseaza-ma, cad spre lume saruturi lin, adormitor…

miez de-amintire

aștept o scrisoare venind din trecut, dinspre zei…
amurgul conturează palid copacii înghețați…
năluci se-adapă încă din amintirea înserării
din cer cad pe zăpadă umbre rupte din cuvânt
liniștea stă încuiată între pereți scorojiți de zvârcolirea muțeniei
dar suntem împreună, născuți dintr-un sărut necunoscut
din farmecul unor străluciri purtate de îngeri fără nume,
din dimineți încercănate de-atâta surâs …

vezi zborul frumuseții noastre coborând din cer,
învesmântat în alb cu dor de primăveri?
mă întreb dacă vântul se gândește la mine izbindu-l cu tăceri, șuierând,
dacă și-amintește forma gândului meu pe care l-a îmbrățișat de-atâtea ori
șoptindu-i la ureche cu parfum nebunatic de flori…
dacă visele se răzbună aruncând din stele zăpezi…
tu vezi stelele noaptea când privești spre ceruri ?… le vezi?
de mine se ascund, văd doar nori pângăriți de-al tăcerilor grund…
tu vezi îngeri zâmbind când privesc spre povești?
mi-mi aleargă prin suflet cu tălpile goale și cântă râzând
că încă îți sunt și încă umbră îmi ești…

febră

ce toamnă bolnavă… îmbujorate de febră frunzele delirează în zborul lor… poartă aripi de îngeri și se-naltă spre cer din nor în nor…
dar toamna aceasta șchioapătă, zborul i se zbate în trupul rănit… a învățat să iubească silabisind de pe o ciornă de vise… abia a apucat să transcrie suspinul sevei din care-a izbucnit cândva frunzișul că umbre-nghetate o trag de mână brutal spre sfârșit…

despre noi toamna aceasta n-a apucat să scrie… umbrele se nasc doar cu suflet, lor nu le trebuie chip, se-oglindesc perfect intr-un ciob de poezie…
închipuiți din cuvinte umbrite în curcubeie și stele și sori vom mirosi cât vom trăi a ceața și a nelămuriri și a grădină de trandafiri sălbatici înfloriți, uneori…
cu pas de cuvânt o să te las nopțile să mi te-ascunzi în suflet să-ți cânt…
și n-o să știe vreodată cineva c-ascund sub tâmple visul și-amintirea ta…

revoltă

bat clopote…
strigă cuvinte, se-mpiedica gânduri ce-aleargă grăbite,
culorile pier strivite de asfalt…
pe trotuare șchioapătă amintiri de-un alb-negru rănit,
experții analizează sintactic iubirea, o despart în fraze, în propoziții atent ticluite,
îi caută miezul să-l disece în silabe sterpe,
matematicienii încearcă să o împartă cu exactitate la doi
dar rămâne întotdeauna un număr prim format din amurguri și noi…

ce forfotă nebună… iubirii i se face dor de odihnă,
de-un piept învesmântat în mătase de vise,
de gânduri pe care fără dobândă să le dea împrumut…
cumințește-mi revolta de sub tâmple cu un sărut…

Lut

Târâi după mine un curcubeu ruginit
Se trântesc porțile cerului în urma mea
Prin gaura cheii mă urmărește un ochi ciacâr

Îngerii te-au ales fără să tragă la sorți
Firește, aveau dreptate, erai purtător de aripi,
Uneori mi le împrumutai și mie
Dar n-am știut vreodată cu adevărat să zbor
Când în sfârșit au înțeles că sunt o intrusă
Mi-au cerut aripile la control
Aveam doar niște cioturi,
Atât apucasem să mă molipsesc îmbrățișându-te

Dincoace noroiul îmi cuprinde gleznele
Plouă îndoliat, port sub tample un curcubeu de hartie
Și un gol cuibărit în orice cuvânt

Nicio frunza nu moare la fel

Fluturii nopții încătușează amurgul… Copacii își strâng frunzele cu înfrigurare la piept ca pe-o pecete, să le poată gândi când nu vor mai putea să foșnească…
Acum le iubesc cel mai mult, în nopțile acestea în care se pregătesc în taină să fugă, amante ale vântului tomnatic, pătrunse de dorul mugurilor… de dorul de-acasă… Se dăruiesc beznei, îmbujorate, frunze scrise cu săruturi…

Se moare ușor toamna dar vezi?… eu port sub pleoape încă seninul și două drumuri desenate în palmă… roșesc în mine amurguri întinzându-și umbrele să iubească, zâmbesc stele așezându-mi-se s-adoarmă în poală, am întemnițat în mine vântul rebel…
Vezi?… toamna nicio frunză nu moare la fel…

înseninata străină

Nici nu știu când s-a înnoptat… m-am uitat înfășurată-n tăceri la fereastră… amintirea unui amurg pătează încă cerul în depărtări. Cred că au ațipit și anotimpurile… pesemne atunci te-ai strecurat printre ele lăsându-mi mâna să cadă în gol, ca un zbor săgetat de pasăre călătoare…

Orașul respiră greoi, ostenit… în întunericul spart de palide felinare sălcii foșnesc povesti… se-aud pași grăbiți… miroase a parfum de bărbat și a fum de țigară… undeva, îndărătul unei ferestre, înfășurată-n tăceri, o femeie așteaptă să-l împărtășească cu mângâieri… rămâne parfumul… țigara se stinge sub talpa grăbită… se-aude oftatul și tăcerea aruncată pe podea de-un sărut…

Ard în palmă tăceri și le suflu cenușa în zări…intru în casă…liniștea se târăște că un șarpe în urma mea, infruptandu-se hulpav din vise amorțite…
O să dorm acum. Sărută-mă spre răsărit, cand vor porni cocorii, vreau să simt pulsul seninului prin vene.

La hotar de-nserare

Fluturii-si leapada aripile si se preschimba-n povesti
Metamorfoza lor incercaneaza zile si nopti, schimba rosturi ceresti
Viscoleste peste vara cladita cu truda iubirii
Umbra-mi straina de trup arde pe altaru-amintirii
Sub talpa ranita de drumul spre Rai cresc maci inflorind cu parfum de maistai
Deasupra-ne cerul se-mbata cu ploi
Mor fluturi, iubite, si-i jelim amandoi
Cu aripi in palme mangaierea-mi se stinge
Cand tampla-ti zvacneste zborul sub ea nu-l mai strange
Ce prapad ne pandeste minunea, iubite, cand fluturii-si leapada zborul!
In ninsori la solstitiu si in strigat de imprumut se destrama fiorul